Consideraţii introductive doctrinei parmenidiene

Consideraţii introductive doctrinei parmenidiene



Se consideră că Parmenides a fost discipol al lui Xenophanes din Colophon, care făcea filosofie în stil poetic, însă discordanţa temporală contrazice această afirmaţie. De asemenea scepticismul adoptat, fizica întoarsă spre Homer şi teologia îndreptată spre monoteism arată că Xenophanes era departe de eleatism. Sunt câteva motive care l-ar apropia de eleatism, dar nu suficiente pentru a-l trece în condiţia de întemeietor, aşa cum susţin unele izvoare istorice. Poate, trecând prin Elea şi făcându-şi cunoscute opiniile a constituit pentru Parmenides o cauză ocazională.
Parmenides a fost prieten cu Ameinias, fiul lui Diochaitas pythagoricul, căruia i-a urmat învăţătura şi după moartea lui, se zice că i-ar fi ridicat un templu.
Alte surse istorice admit că Pitagoras a fost membru al unei comunităţi pythagorice.
A venit la Atena cu Zenon, discipolul său, unde a luat contact cu filosofii atenieni.
A fost adevăratul întemeietor al eleatismului ca sistem, cea mai riguroasă şi mai exact determinată poziţie filosofică a epocii.
A scris poemul “Despre natură”, considerat a fi titlul autentic, dar din care s-au păstrat doar câteva fragmente. Desigur că s-a considerat că a ales să-şi expună filosofia într-o formă poetică pentru a-l imita pe Xenophanes, însă Parmenides recurgea la poezie determinat de logica însăşi a reconstrucţiei şi a expunerii. De asemenea în traducerea fragmentelor se descoperă în Parmenides poetul, având în vedere că filosofia şi poezia sunt elementare.
Forma poetică atrage atenţia asupra artificilui, pentru că Parmanides dă impresia că se pune în logica lui “ca şi cum”. Privind cele două căi de cunoaştere şi distincţia dintre ele, se consideră că trecerea de la calea opiniei la cea a adevărului s-ar face “ca şi cum” zeii intervin.


Şcoala eleată


Şcoală filosofică din Grecia antică, de la sfârşitul secolului VI şi începutul secolului V î.e.n., numită astfel după oraşul Elea din sudul Italiei, unde şi-a desfăşurat activitatea. Se consideră că şcoala Eleată s-a ridicat împotriva dialecticii lui Heralit din Efes.
Nu e singura şcoală din epoca sa, care nu-şi prelungeşte învăţământul, în sensul că nu există un eleatism de după şcoala eleată. Se consideră că nu are istorie deoarece e totuna cu ideea. Unele izvoare istorice consideră că şcoala e intemeiată de Xenophanes, căruia îi urmează Parmenides, apoi Zenon şi şcoala se încheie cu Melissos.




Poemul “Despre natură”. Însemnătatea prologului




Poemul “Periphyseos” (“Despre natură”) cuprinde două părţi: prima parte trateză despre adevăr şi real, iar cea de-a doua despre opiniile oamenilor, astfel încât poemul nu se ocupă numai de lucrurile supranaturale, ci şi de cele din natură.
Vlăduţescu afirmă că secvenţialitatea poemului dă seama de ontologie ca expresie a gândirii paradoxale, iar unitatea poemului o dă chiar ceea ce pare s-o compromită, adică tehnica de construcţie în contrapunct.
Prologul începe prin versurile următoare, ce sunt reproduse de Sextus Empiricus:
“...în aceste versuri Parmenides zice că e dus de iepe..., că înaintează pe calea mult laudată a zeiţei..., că îl conduc copile..., zice că merge către dreptatea amarnic pedepsitoare..., dincolo de hotarul care desparte cărările Nopţii şi ale Zilei...”
Prologul a fost înţeles când ca transpunere simbolică a gândirii parmenidiene, când ca un program şi o parte esenţială a filosofiei parmenidiene, un întreg.
Desimboizarea elementelor centrale ale prologului, descoperă că “iepele” sunt pornirile iraţionale ale sufletului, “calea mult lăudată a zeiţei” este de fapt, o speculaţie întemeiată pe raţionamentul filosofic, care, în chip de divinitate însoţitoare, călăuzeşte spre ştiinţă; “copilele” sunt senzaţiile, “dreptatea” este zeiţa Dike, raţiunea înzestrată cu înţelepciunea sigură a lucrurilor. Zeiţa Dike îl învaţă două lucruri: primul lucru este “sufletul neînfricat al adevărului lesne de crezut”, adică altarul nezdruncinat al ştiinţei, iar cel de-al doilea este părerea muritorilor, adică tot ceea ce se bizuie pe opinie, care e nesigură. Aceste două lucruri învaţate de la zeiţă sunt cele două căi de cunoaştere pe care le afirmă Parmenides în doctrina sa: calea adevărului şi calea opiniei.
“Cărările Nopţii şi Zilei” sunt două lumi distincte: o lume a vieţii şi luminii şi altă lume a morţii şi tenebrelor.Contrastul semantic realizat de raportul întuneric-lumină, poate simboliza în câmp ontologic distincţiile: opinie-adevăr, fiinţă-nefiinţă. Trecerea de la întuneric la lumină este de fapt calea adevărului, calea dobândirii cunoştinţelor autentice, cale a cunoaşterii sigure.
În prolog se presupune că ordinea este trecerea de la întuneric la lumină; succesiunea este prefigurată şi stabileşte sensul şi scopul călătoriei: lumina, dobândirea certitudinii lumii. Însă despre noapte, despre condiţia “înceţoşată” a necunoscătorului, nu se poate vorbi decât după căpătarea adevărului, care este identificată cu un soi de înţelepciune divină.











Doctrina parmenidiană



Privind în ansamblu, Parmenides şi-a afirmat concepţia filosofică în contextul cultural grecesc dominat de o viziune mitologică asupra lumii, în speţă, fiind contemporan cu deschizătorii drumurilor raţionale în gândirea grecească; concepţia sa despre cunoaştere, în măsura în care Parmenide rupe cunoaşterea logică de cea senzorială şi manifestă neîncredere în aceasta din urmă, înclină spre idealism. Parmenides este primul gânditor care se întrebă asupra fiinţei în sine: în ce măsură este fiinţa în sine accesibilă gândirii?
Din punct de vedere metodic, eleaţii gândesc paradoxal, anume asupra a ceea ce este dincolo de această lume, de această experienţă, ca lume a opiniei, doxa numind în această ordine a mundanietăţii. Paradox, contra opiniei, dincolo de ea, presupune tocmai un dincolo de, ca ţinut al certitudinii. Trăind în mundanietate, ca să ştim ce este, avem nevoie să ştim ce nu este.
Eleaţii sunt primii care elaborează o teorie asupra fiinţei în sine, fiind iniţiatorii ontologiei ca teorie aspra fiinţei. În filosofia lui Parmenide conceptele fundamentale sunt “fiinţa în sine” şi “gândirea”, astfel încât filosofia parmenidiană este compresată în sintagma “este totuna a gândi şi a fi”, ceea ce înseamnă că numai prin gândire fiinţa este inteligibilă, deci Parmenide a pus semnul indentităţii între fiinţă şi gândire.
în concepţia parmenidiană fiinţa este unicul şi totul, astfel încât nimic nu este înafara fiinţei.
Enunţând principiul logic al identităţii, demonstrează teza că fiinţa este imobilă prin reducere la absurd: fiinţa este; nonfiinţa nu este. Dacă se admite că fiinţa se transformă, atunci înseamnă că ea trece în nonfiinţă. Nonfiinţa, însă, nu este şi deci, fiinţa nu se transformă, este permanent identică sieşi.
Prin intermediul firului mitologic ce este reprezentat in special de zeiţa dreptăţii, Parmenide disociază două mari căi de cunoaştere, ca intermediare cercetării lumii, fiinţei, existenţei, acestea fiind: calea Convingerii, căreia îi dă valoare absolută, deoarece însoţeşte adevărul, cale ce are drept teză sintagma:”este şi nu-i chip să nu fie”, iar cea de-a doua cale, cea a Opiniei, care susţine teza:” nu e şi nu trebuie să fie”, aparţine oamenilor de rând, muritorilor. Parmenides pune calea inteligibilului în ideea unităţii şi a fiinţei, fiinţă care, întrucât e veşnică şi nepieritoare, este unică din pricina identităţii cu sine şi pentru că nu suferă variaţii; iar căii opiniei îi atribuie dezordinea şi mişcarea, precum şi accepţia contrariilor, toate fiind generate de senzaţii. Inteligibilul presupune ceea ce există cu adevărat, adică fiinţa în sine, pe când sensibilul admite ceea ce devine, adică fiinţa aparentă.
Parmenides dispreţuia raţionamentul de opinie, întemeiat pe reprezentări lipsite de temei, luându-şi drept criteriu al doctrinei sale, raţionamentul ştiinţific, pe care îl considera fără greş.
Scrutând schema teoretică a filosofiei parmenidiene, subiectul este fiinţa şi este pus în “termen pozitiv” şi în “termen negativ”, ceea ce accentuează mai mult contrastul celor două căi. Punctul de plecare al filosofiei eleate este cel ontologic şi nu logic; “ceea ce (sau “ce”) este” determină “fiindul care fiinţează”, “a fi-ul care este”, precum “ceea ce nu este” determină “a nu fi”, “nefiindul”. În acest sens, Parmenide face onto-logie, ca teorie a fiinţei, aşa cum am afirmat şi mai sus.
Pentru că mintea umană este pusă în structură paradoxală în faţa celor două căi, ontologia “apare” ca o nevoie şi o condiţie de realitate. “....totul este deopotrivă plin de lumină şi de neprevăzută noapte, amândouă egale, de vreme ce nimic nu ţine [exclusiv] de una sau de alta.”; astfel este înfăţişată lumea, de aceea este posibilă alegerea unei căi sau alteia.
Lumea este văzută unitar, ca un întreg în care se contopesc unitatea temeiului (ascunsului) şi întemeiatelor (dezvăluitelor).
Calea opiniei, caracteristică muritorilor, desparte aparenţa în aspectele ei opuse şi dă semne de recunoaştere; fapt în care constă greşeala oamenilor de rând, după cum afirmă zeiţa dreptăţii în prologul parmenidian. Ei aşează pe de-o parte “cereasca vâltoare a focului binefăcător”, uşor şi identic cu sine, şi de cealaltă parte, ceva tocmai dimpotrivă: noaptea întunecoasă, deasă şi greoaie la înfăţişare.
“Opinia” parmenidiană numeşte cunoştinţa însăşi, cât şi cum este ea o cuprindere a lumii (prin trecerea lucrurilor în semne), lumea ca totalitate a celor ce sunt şi ce nu sunt, fiind determinate, limitate, apărând şi dispărând. Parmenide vede “ceea ce e în sine”, ca nefiind cunoscut ca opinie, dar ca ceva ce poate fi gândit printr-o “viziune” cu sens revelator; însă aceasta nu ca dezvăluire a fiinţei, nu ca descoperire a ei, ci doar ca trecere de la tenebre la lumină.Admite că în virtutea căii opiniei, senzaţiile sunt izvorul cunoaşterii, cale în care simţirea şi gândirea e unul şi acelaşi lucru. Este cert pentru Parmenide că senzaţiile sunt înşelătoare; şi, astfel încât ele nu pot genera cunoaşterea, sunt excluse din domeniul adevărului.
În ceea ce priveşte problema ontologică a teoriei fiinţei, părerile muritorilor admit că în sinele chiar nu este, de îndată ce nu poate fi gândit, căci el poate fi institut doar în limitele gândirii pure, adică urmând calea adevărului, şi de aici presupoziţia ontologiei: “este totuna a gândi şi a fi”.
Această identitate parmenidiană nu este în descriere fizică, ca natură, deoarece în acest caz, a gândi este posibil numai întrucât vine din a fi, ceea ce este specific opiniei.
Din perspectivă ontologică este presupusă separaţia dintre a gândi şi a fi, însă se înaintează către identitate, şi anume o identitate a doi termeni cu demnitate egală. Deci termenii trebuie luaţi ca doi şi, la rândul ei, fiinţa ca una.
Parmenides nu a dovedit că fiinţa e una, ci numai că unic e ceea ce se spune despre fiece lucru sub raportul naturii lui, bunăoară în cazul oamenilor, omul. Astfel se consideră predicatul fiecărui lucru în parte, găsindu-se în toate ideea fiinţei; tot astfel despre toate lucrurile se va spune că au fiinţă, dar nu una şi aceeaşi fiinţă.
Că numai fiinţa este, nu putea fi demonstrat decât recurgând la principii neconţinute în conceptul ei, respectiv nefiinţa, care nu poate fi gândită ca fiind şi despre care nu putem spune că este. Presupoziţia de la care se pleacă este că nefiinţa nu este, pentru că ce-nu-este conţine doar ceea-ce-nu-este; căci nefiinţa nefiind pentru noi şi neputând fi gândită, rămâne doar fiinţa. Şi dacă numai ea, atunci este în condiţia unicităţii, din care se deduc toate semnele caracteristice ei. Căci conceptul de unic presupune că nu a fost născută, aşadar nenăscută fiind este şi nepieritoare, întreagă, neclintită, şi fără capăt; nici nu era, nici nu va fi, ci este acum, laolalta, una şi neîntreruptă.
Dar în acest punct al argumentării se pune întrebarea de unde ar fi putut veni, ori în ce fel ar fi putut creşte, deoarece niciodata nu se va putea admite că din nefiinţă se va putea naşte altceva decât nefiinţă. Din acest motiv, anunţă Parmenide, dreptatea n-a lăsat ceea-ce-este să provină din ceva sau să piară. Tot dreptatea a constâns fiinţa să fie şi indivizibilă, peste tot la fel, şi în felul acesta peste tot e în întregime continuă şi nemişcată, zăcând în sine în aceeaşi stare. În acest fel fiinţa în sine a fost asemănată cu o sferă bine rotunjită.
Parmenides admite ca elemente primordiale pământul-ca materie- şi focul-ca agent şi pricină-.
Ontologia conţine distincţia între fiinţa ca subiect şi atributele acesteia; ontologia atributelor susţine calea apofatică, ca fiind hotărâtore pentru definirea fiinţei în identificarea atributelor acesteia. Pentru că, stând sub semnul lui agnostos, fiinţa, necuprinsă condiţional, ea nu avea cum să fie definită decât negativ. Însă câteva din atributele fiinţei sunt afirmative, ceea ce pare să încalce principiul.
În acest sens Frenkian Aram1 vedea o deductie în trepte, astfel încât cele afirmative vin din cele negative.
Unicitatea, însă nu este un atribut negativ şi este cel dintâi, semnificând în funcţie de contrarul fiinţei nefiinţa. În acest sens este gândită “fiinţa ca unu”, ceea ce este echivalent cu “unul ca fiinţă”. Condiţia unicităţii este cea prin care se deduc celelalte atribute, astfel încât fiecare atribut participă la ideea unicităţii şi o defineşte. Negativitatea nu este doar lingvistica; apofaticul nu este totuna cu forma gramaticală, ci prin ideea unicităţii apare ca formă de gândire. Din perspectiva parmenidiană şi atributele afirmative sunt negative, ceea ce derivă din ideea constrângerii fiinţei de către “amarnica dreptate” în “hotarul ce-o înconjoară din toate părţile”. În acest sens “de-finirea”, constrângerea este în plan logic, pe când atributele definitorii ţin de planul ontologic.
Privind retospectiv, Parmenides caută să găsescă lumea în limitele logicii ei. De aceea, procedând logic, trebuia să despartă fiinţă de existenţă. Şi, aşa cum conchide Vlăduţescu ” în acest mod lucrurile, lumea, privite în ansamblu, erau gândite şi numite; primeau deci, un “nume” ca “semn” al nostru. Ca metafizica să fie, trebuia ca ontologia mai întâi să se delimiteze riguros. Este ceea ce s-a întâmplat cu Parmenides.”
















__________________________

1. Frenkian Aram- filosof şi filolog român ce a trăit între anii 1898 şi 1964.

Merite atribuite lui Parmenides




În studiul “Despre vieţile şi doctrinele filosofilor”, Diogene Laerţiu atribuie lui Parmenide meritul de a fi arătat cel dintâi câ Pământul este sferic şi aşezat în mijlocul universului. Se mai spune că tot el ar fi descoperit că luceafărul de zi este acelaşi cu luceafărul de seară, deşi alţi filosofi atribuie această descoperire pythagoricilor.
Parmenides mai susţinea şi că Luna este egală cu Soarele şi că este luminată de el.
A dat cel dintâi cerului numele de kosmos.Tot el a fixat zonele locuite ale pământului sub cele două cercuri ale tropicelor.
A arătat pentru prima dată şi că sufletul şi inteligenţa sunt unul şi acelaşi lucru, sufletul fiind alcătuit din pământ şi foc; facultatea conducătoare îşi are locul în tot pieptul.
De la el au rămas şi maxime de genul: “Trebuie să înveţi a cunoaşte”; “Trebuie să te pătrunzi”.





Consideraţii aristotelice în privinţa doctrinei parmenidiene




Aristotel considera că Parmenides dezbate problemele ontologice cu o viziune mai limpede a lucrurilor.
Parmenides face parte dintre acei filosofi care susţin despre Univers că ar consta dintr-o singură natură, care consideră că ceea-ce-este este Unu, dar care nu fac să existe o generare din Unu, pretinzând astfel imobilitatea. Parmenides a abordat Unu conceptual, şi de aceea el susţine că este limitat.
Dintre eleaţi, Aristotel consideră că Parmenides este singurul care ar spune ceva cu sens.
Astfel, el admite că, alături de cea-ce-este, adică existentul, ceea-ce-nu-este este nimic. De aici cu necesitate el consideră că ceea-ce-este este Unu şi nimic altceva.” Fiind însă silit să se plieze lumii aparente, el acceptă că Unu este conform raţiunii, în timp ce Multitudinea este conformă cu senzaţia şi astfel el aşează două raţiuni şi două principii-caldul şi recele, vorbind despre aceastea ca despre foc şi pământ. Dintre acestea el situează caldul de partea lui ceea-ce-este, iar recele- de partea lui ceea-ce-nu-este.
Pornind de la ideea că înafara fiinţei, nefiinţa nu-i nimic, Parmenides ajunge să creadă în chip necesar că fiinţa e una şi altceva nimic. Susţine că unitatea există după raţiune, adică după calea Adevărului, pe când pluralitatea există după datele simţurilor, adică după calea Opiniei.
Susţinând că nimic nu se naşte şi nimmic nu piere- ci numai ni se pare, Aristotel consideră că Parmenides nu consideră aceasta în calitate de naturalist- de vreme ce pretinde că unele fiinţe ar fi nenăscute şi nemişcate- deoarece concepţia parmenidiană ţine de o mentalitate alta decât cea a naturalistului. Admiţând că Totul e Unu, nemişcat şi nemărginit- pentru că o margine s-ar mărgini cu vidul- Aristotel crede că e aproape o nebunie din partea lui Parmenides, a considera aşa ceva conform raţionamentului.
Aristotel conchide că Parmenides face parte dintre acei înţelepţi care consideră o singură raţiune, aceea care pentru el este determinată de Unu.





Concluzii




Chiar dacă şcoala eleată se încheie chiar când se deshide, deoarece nu a avut urmaşi, influenţa indirectă a fost mai puternică decât cea directa, deoarece în tezele lui Parmenide sunt implicate legile logicii formale, care aveau să fie enunţate mai târziu de către Aristotel.
Unele dintre argumentele eleate, prin care se relevă caracterul contradictoriu al mişcării, diversităţii, schimbării calitative, deşi destinate să dovedească imposibilitatea esenţiala a acestora, au contribuit totuşi în mod obiectiv la dezvoltarea dialecticii, logicii şi ştiinţei ulterioare.
Dacă unele raţionamente eleate au fost descoperite mai târziu ca fiind nevalide, faptul pentru care Parmenide s-a devotat teoriei lui ontologice, nevăzând altă cale de a explica lucrurile, se datorează vremii în care aceste lucruri nu erau bine lămurite, ba chiar lucruri a caror existenta el a fost demiurgul
Gheorghe Vlăduţescu observă că dacă Parmenide separă (cu aceasta se şi cuvenea început), el separă pentru a uni. Aceasta este şi marea însemnătate a raţionamentelor lui, fie ele antinomii, paradoxe sau dileme.
Ca Parmenides, nici Zenon nu avea în vedere mişcarea în determinaţia ei, ci putinţa doar, de a fi prinsă în concept.- deci este vorba de problema conceptualizării, deoarece, ca posibilitate este evident că Ahille, cel iute de picior, va întrece broasca ţestoasă.
Controversa dintre teoria parmenidiană, care susţine că fiinţa este imobilă şi teoria lui Heraclit, care susţine că fiinţa este în devenire, va străbate istoria filosofiei, şi, începând cu Hegel, este controversa între metafizică şi dialectică, prima înţelegând lumea ca fiind imobilă, iar cea de-a doua, care consideră că lumea este în devenire.
În filosofie, piatra de scandal este problema schimbării, transformării, devenirii, adică dacă totul este în permanentă transformare, iar cunoaşterea, exprimarea în concepte presupune stabilitate (principiul logic al identităţii), atunci cum trebuie să înţelegem cunoaşterea şi şansele gândirii de a exprima lucrurile prin concept.


Bibliografie


Metafizica, Aristotel; editura Humanitas, Bucureşti, 2001
Filosofia greacă până la Platon,Ion Banu; Editura Ştiinţifică Şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979
Ontologie şi metafizică la greci, Gheorghe Vlăduţescu; Editura Paideia, Bucureşti,1998
Dicţionar de filosofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978