Eseu despre teorii ale esentei in teologie

Eseu despre teorii ale esentei in teologie


Un studiu asupra teoriilor depre esenta isi propune sa parcurga o incursiune in istoria filozofiei in acest sens pentru a putea da raspunsuri la intrebarea care are rol propulsiv in constituirea si dezvoltarea acestor doctrine asupra esentei, anume: ”ce este fiinta?, intrebare strans legata de esenta fiintei, intrebare care determina o alta:”ce este esenta?”, cum se defineste ea, ce determina ea. Adica o trecere in revista a celor mai importante puncte de vedere din filozofia evului mediu, a caror conceptii sunt strans legate si influentate de cele ale etapelor preclasice si clasice ale filozofiei.

O analiza a teoriilor asupra esentei trebuie sa aiba in vedere si orientarea metafizica dogmatica a esentialismului, care postuleaza existenta unor calitati ale realului si a unor concepte si principii prime ale cunoasterii, dar si importanta problema a distinctiei intre esenta si existenta.
De mare importanta insa sta ca baza a studiului asupra doctrinelor despre esenta insasi etimologia acestui cuvant. Etimologic, latinescul “essentia” desemneaza natura, drept componenta stabila, interna si permanenta a lucrurilor, conceputa in mod abstract. Esenta, termen ce exprima quidditatea [ felul cum este] a ceea ce exita, determinatiile fundamentale prin care ceva exista.
Gandita ca un atribut general al existentei, esenta este conceputa, in essentialism, in mod substantialist, ca o calitate imuabila si ascunsa, aflata dincolo de lumea fenomenala.

Esenta este strans legata de termenul de fiinta prin caracterul neschimbat de care da dovada. Fiinta este conceputa astfel de catre filozofii idealisti ca o realitate doar inteligibila si deci inaccesibila cunoasterii experimentale, si ca o sursa a tuturor experimentelor particulare, fiinta era confundata cu Dumnezeu.
Esentialismul s-a constituit din incapacitatea gandirii antice si scolastice de a explica fizic devenirea. Solidar cu o perspectiva contemplativista asupra cunoasterii, esentialismul este opus viziunii gnoseologice constructive, specifica gandirii contemporane.

In filozofia evului mediu se resimtea nevoia unei descrieri metafizice pentru entitatile nemateriale, pentru a fi explicat caracterul confuz al esentei divine, ceea ce a dat nastere unor controverse in relatia dintre esenta si existenta. De-a lungul intregii filozofii grecesti, scolastice, medievale si, partial chiar moderne, s-au propus mai multe cai de a gasi esentele lucrurilor.
O analiza din perspective si cu mijloacele metafizicii despre fiinta a esentei este intocmita de Toma d’Aquino in lucrarea “De ente et essentia”, care are ca obiectiv definirea existentei si esentei, aplecandu-se asupra dificultatilor polisemice ale termenilor.
In analiza asupra definirii esentei, Toma l-a urmat si citat pe Aristotel, care a atins aceasta problema in capitolul al V-lea din Metafizica sa. Astfel ca, “esenta este asumata de la fiinta”, iar prin fiinta se intelege ceea ce semnifica substanta lucrului. Este considerat ca fiind necesar esenta sa semnifice ceva comun tuturor naturilor prin care fiintele sunt dispuse in diverse genuri si specii astfel incat prin specii si genuri, lucrul este cognoscibil prin esenta sa. Pentru ca fiinta este numita in mod absolut si prim pornind de la substante, iar apoi pornind de la accidente, rezulta ca esenta este in mod propriu si adevarat in substante, iar in acccidente intr-un mod anume si conform lui “ce” prin ratiunea universala. Caci, asa cum ne spune si Aristotel, esenta este si in substantele simple si in cele compuse, dar in cele simple intr-un mod mai adevarat si mai nobil.

Referitor la raportul esenta- existenta, esenta este cea conform careia un lucru e numit fiintare.
Punandu-se problema distinctiei dintre esenta si existenta, au existat pareri impartite.
In “De hebdomadibus”, Boethius a subliniat in axioma a doua, ca “fiinta si ceea ce exista sunt diferite.”, pentru ca imediat in axioma a opta, ca “fiinta sa si ceea ce este sunt unul si acelasi lucru”.
Toma a clarificat mai apoi ca aceste neintelegeri se datorau diferentei dintre distinctia logica si cea reala intre esse si essentia.
Tot referitor la problema acestei distinctii, Avicerna s-a diferentiat de parerile cunoscute printr-o forma extrema a distinctiei esenta - existenta, privind existenta ca un fel de accident supraadaugat esentei.
Toma sustine compozitia unei distinctii reale intre esenta si existenta in toate creaturile, astfel incat toate fiintele, cu exceptia lui Dumnezeu si a celor pur spirituale sunt compuse din materie si forma.
Ceea ce Aristotel afirma prin cuvintele:” esenta cuprinde deopotriva materia si forma”, fapt la care Boethius a adaugat ca ousia determina ceea ce este compus, ceea ce la greci este identificat cu esenta.
Problema pusa este formulata, anume, in ce fel de distinctie este esenta de existenta si invers? Toma d’Aquino sustine, prin doctrina inaintata, ca exista o singura fiinta care este propriul sau esse, si de aici, ca in fiecare fiinta trebuie sa fie primit un esse in care ceva prin care acel esse este limitat. Aici este subliniata problema participarii, Toma vorbind despre despre un esse la care se participa, si esenta participanta. Aici esse nu este un lucru sau accident, nu are un continut limitativ in raport cu continutul esentei pe care il reactualizeaza, de unde reiese ca existenta este un prinipiu al fiintei.
Esenta este principiul ontologic al fiintei din cauza caruia o entitate este ceea ce este si are continut limitativ. In gandire se poate imagina esenta unei creaturi fara existenta ei, dar in mod real ea presupune atat esenta cat si existenta.
In “Theorema de ente et essentia”, Aegidius Romanus Giles exprima ca esenta actualizeaza existenta, asa cum forma actualizeaza materia, iar daca schimbarea substantiala indica o compozitie a materiei si formei, atunci faptul creatiei implica compozitia esentei si existentei a tuturor creaturilor.
Pe de alta parte, Sigerius din Brabant respinge compozitia si distinctia reala esenta-existenta, considerand esse un fel de a doua natura in realitate, deoarece esenta si existenta sunt acelasi lucru. Ele au acelasi continut inteligibil, dar in moduri diferite, astfel incat sunt doua moduri distincte de a semnifica unul si acelasi lucru.
Tot in problema distinctiei dintre esenta si existenta, Ockham isi afirma o conceptie potrivnica. El spune ca, daca existenta este in mod real distincta de esenta, ar trebui sa fie sau o substanta, sau accident. Dar existenta nu poate fi accident, atunci ar putea fi doar substanta, insa aceasta alternativa nu este posibila, sustine Ockham, deoarece orice substanta este sau materie, sau forma, sau compus materie plus forma, sau entitate separata; pt a conchide ca existenta si esenta sunt unul si acelasi lucru.

Privind problema existentei, “este remarcabil ca la intrebarea: ce este fiinta?, Platon raspunde intotdeauna prin descrierea unui anumit fel de a fi. Pentru el nu exista fiinta, decat acolo unde exista posibilitatea inteligibilitatii.”, spune Etinenne Gilson in lucrarea “L’etre et l’essence”. Conceptia existentialista platoniciana se explica prin legatura stransa a celor trei notiuni de fiinta, inteligibilitate, imuabilitate. Conform doctrinei lui, merita numele de fiinta numai ceea ce este obiectul intelegerii intelectuale posibile pentru ca ramane intotdeauna aceeasi. Deci la intrebarea ce este fiinta, Platon va raspunde ceea ce ramane constant. La Platon nici termenul de esenta, nici cel de substanta nu-si fac simtita forta si adevarata insemnatate cand vrea sa desemneze ce anume este fiinta: esenta este ceea ce poseda cu adevarat fiinta, pentru ca ea ramane intotdeauna ceea ce este. Fiinta platoniciana se defineste prin opozitie cu devenirea, este contrarul devenirii, tocmai prin caracterul statornic care ii este considerat ca fiind immanent.
Tot in cadrul teoriilor privind esenta si implicit existenta, se impune importanta si dezbaterea pe tema opozitiei dintre existenta si neant: intr-o doctrina in care fiinta se reduce la stabilitatea esentei, cum sa determinam ceea ce este pentru a-l distinge de ceea ce nu este? Metoda dialectica prin intermediul inteligibilului are datoria de a clarifica despre fiecare esenta”ceea ce este”, in consecinta ca “ea este”, apoi “ceea ce nu este” si inconsecinta “ca nu este”. Opozitia empirica dintre existenta si neant se reduce la distinctia dialectica dintre acelasi si altul.
Cum ar spune dialecticianul cand defineste o esenta, anume ca ea este simultan ceea ce este si ca nu este altceva decat ceea ce este, pentru a rezulta de aici ca din acest punct de vedere al esentei, notiunile de fiinta si nefiinta se golesc de o conotatie existentiala. Astfel ca existenta si neantul intr-o ontologie existentiala, departe de a se respinge, ele se cheama si se implica. Asa cum comenteaza Gilson: ” o esenta nu poate sa fie admisa decat o singura data ca a fiintei, pentru ca ea nu este decat ea insasi; dar din moment ce este, se poate spune ca exista un numar infinit de ori in care ea nu este, pentru ca este altceva decat toate celelalte esente. Daca o esenta nu este decat o singura data a identicului si a fiintei, fata de nenumaratele ori cand este a diferitului si a nefiintei, fiinta este atat de departe de a exclude nefiinta, incat nu poate sa fie admisa o data fara sa fie admisa de o infinitate de ori.”, citatul referindu-se la traditia platonismului autentic, cand notiunile de neant si existenta sunt reduse la notiunile pur esentiale ale identicului si diferitului.
Urmandu-l pe Platon, Augustin considera ca fiinta dobandeste o valoare variabila pe care o are intr-o ontologie a esentelor. Fiinta, imuabila, identicul si repasusul, in opozitie cu o nefiinta inteleasa ca schimbatoare, definite prin miscare. Augustin situeaza fiinta in planul lui “vere esse” - “a exista cu adevarat”, unde fiinta este o valoare variabila care se masoara din perspective stabilitatii esentei, ceea ce duce la a-l admite pe Dumnezeu ca principiu al tuturor lucrurilor, el este in cel mai inalt grad imuabil. Dumnezeu este fiinta suprema pentru ca fiind totalitatea stabila a fiintei, el nu se poate schimba nici pierzand nici dobandind ceva, pentru ca e la gradul suprem.
Inaintea lui Augustin, Cicero si Seneca au redat termenul grecesc ce desemna treapta cea mai inalta a fiintei, Dumnezeul, prin “essentia”.
Sfantul Augustin spune referitor la esenta divina:” Dumnezeu este indubitabil substanta, sau, daca acest cuvant i se portiveste mai bine, esenta.” Celelalte lucruri care se numesc esente sau substante, comporta accidente, care produc acestora o schimbare, mica sau mare; in Dumnezeu, din contra, nici un accident de acest gen nu e posibil; iata de ce nu exista decat o singura substanta sau esenta imuabila, care este Dumnezeu, caruia ii apartine in cel mai inalt grad si cu adevarat fiinta insasi si [ipsum esse], de unde esenta isi trage numele.
In cazul doctrinei lui Anselm, toate argumentele sale in favoarea existentei lui Dumnezeu se intalnesc in notiunea fundamentala de fiinta-esenta pe care le produce. Pentru ca perfectiunea esentei este cea care il masoara, fiinta este proportionala cu Binele. “Monologium” se limiteaza sa arate ca esenta lucrurilor mai mult sau mai putin bune, sau mai mult sau mai putin mari, presupune esenta unui bine in cel mai inalt grad, a unui mare in cel mai inalt grad si a unei fiinte in cel mai inalt grad. Deoarece Dumnezeu este essentia, toata problema se reduce la a sti daca essenta, a carei definitie insasi este de a fi “ceea ce este”, poate sa fie conceputa ca nefiind. Raspunsul se impune prin a explica certul: “ceea ce e fiinta, ca prin definitie, e “ acel [ceva] fata de care nu se poate concepe nimic mai mare. A intelege bine acel [ceva] inseamna a intelege in acelasi timp ca ea este astfel incat chiar in gandire nu poate sa nu fie” de la Anselm la Sfantul Toma se perpetueaza aceeasi traditie, datorita numeroaselor lucrari dintre care cea mai semnificativa in acest sens este cea a lui Richard de Saint Victor, “De trinitate”.
Acest teolog s-a intrebat ce raport de sens exista intre cele doua notiuni de essential si existential. Richard constata ca atunci cand vrem sa distingem persoanele, trebuie sa o consideram pe fiecare dintre ele din doua puncte de vedere: ce fel de fiinta este si de unde isi primeste fiinta. A spune “ce fel de persoana este” [ care ce fel este], inseamna a aborda in esenta ei; a spune de unde isi primeste fiinta pe care o are inseamna a o lua in considerare din punct de vedere al existentei. Astfel, in gandirea lui Richard, existenta nu este altceva decat esenta raportata la originea ei. Astfel incat termenul “existenta” conoteaza simultan cele doua notiuni. Existere “a exista” inseamna sistere ex “ a se trage din”, unde sistere denumeste esenta, iar ex originea. Cum esenta primeaza peste tot in fata existentei, a dovedi esentialitatea divina, inseamna sa dovedim ca Dumnezeu exista, iar pentru acesta ajunge sa dovedim ca neexistenta. De acord cu Richard din Saint-Victor in privinta acstei chestiuni este Summa lui Alexander din Hales, care reduce la problema de esenta, toate problemele de existenta, inclusive pe cea a existentei lui Dumnezeu. Conceptia lui Alexander din Hales despre esenta se identifica cu cea a grecilor. Identificarea lui ens, care este Dumnezeu, cu essenta, considerate in ea insasi, essentiala nefiind decat proprietatea de a fi. Acest termen devine numele propriu pentru essentialitas divina- nume propriu esentialitatii, “caci esenta denumeste esentialitatea, fara nici o adaugire”. Alexander din Hales lupta pentru a gasi moralitatea de a demonstra existenta lui Dumnezeu. “Dar cum sa socotesti ca esentialitatea esentei divine” trebuie sa fie demonstrata? Caci toata chestiunea se reduce la cautarea unei substante a carei fiinta i-ar fi inseparabila; se stabileste faptul ca o anumita esenta implica fiinta pentru a avea dovada a existentei lui Dumnezeu.
Intrucat analiza asupra esentei este strans legata de demonstrarea existentei divine, Bonaventura si-a focalizat efortul mai mult asupra evidentierii existentei lui Dumnezeu, decat demonstrarii ei. Bonaventura nu considera problema ca fiind de o alta natura decat raportul esentei divine cu ea insasi, caci reduce fiinta existentiala la fiinta esentiala.
Astfel ajungem la teoria lui Toma :” adevarul fiintei divine este evident in acealsi timp in sine si evident atunci cand se demonstreaza. In sine, deoarece principiile sunt evidente in sine, pentru ca le cunoastem de indata ce cunoastem termenii si deoarece cauza predicatului este inclusa in subiect. Dumnezeu este adevarul suprem, este fiinta insasi fata de care nu se poate concepe nimic mai mult. Deci nu poate nici sa nu fie, nici sa fie conceput ca nefiind. Predicatul este inclus in subiect, iar acest adevar nu e evident doar in sine, ci este si prin demonstratie, deoarece intregul adevar si intreaga natura dovedesc si conchid ca adevarul divin exista, pentru ca, daca exista o fiinta prin participare si prin altul, exista o fiinta prin esenta si prin sine.”
Asa cum am afirmat si mai sus, esentialismul s-a detasat ca o importanta doctrina potrivit careia este corect sa distingem intre proprietatile care sunt esentiale si care sunt accidentale unui lucru sau unui gen de lucruri. Proprietatile esentiale sunt cele care nu-i pot lipsi lucrului, fara de care acesta nu poate exista. Stabilirea temeiurilor acestei dinstinctii intuitive comporta o mare problema. O sugestie este aceea ca temeiurile cautate provin pur si simplu din modul in care descriem lucrurile, originea fiind deci lingvistica, sau chiar conventionala. Acestui punct de vedere, al esentei nominale, i se opune conceptia lui Locke, dupa care lucrurile insele poseda naturi subiacente, esentele reale, care sunt suportul celorlalte proprietati si le pot explica pe acestea din urma.
Scrierile feministe apeleaza la esentialism pentru e expune conceptia dupa care femeile, sau barbatii, au naturi esentiale, respingand astfel teza ca diferentele s-ar datora unei varietati de trasaturi accidentale sau contingente, produse de fortele sociale.
Esentialitatea sta la baza acestor doctine asupra esentei, ca proces de cunoastere progresiva, intemeiat pe abstractizare, pe ridicarea de la concretul empiric la generalul abstract, de la fenomen la esenta, de la esentele mai putin profunde, la cele superioare.
Prezentarea doctrinelor referitoare la esenta se raporteza si pornesc de la delimitarea, stabilirea si definirea conceptelor ce le guverneaza. Astfel se pune problema daca in acest caz e vorba de o filozofie a conceptului: filozofia consta oare in acele cunostinte abstracte scoase din starea de abstractie? A raspunde afirmativ inseamna a ne angaja intr-o filozofie a conceptului, pe cand metafizica asupra esentei si fiintei e o filozofie ce face apel nu doar la concept, ci o filozofie pentru care surprinderea adecvata a realului se face in si prin concept. Istoria ofera studiului asupra esentei importanta acelor idei care exprima o tendinta naturala a ratiunii de a gandi prin idei clare si distincte si de a respinge drept obscur si confuz tot ceea ce refuza sa se lase inclus in limitele unor notiuni precis definite.



BIBLIOGRAFIE



THOMA D’AQUINO, De ente et essentia, editie bilingva, editura Paideia, Bucuresti, 1995.
ETIENNE GILSON, Tomismul – Introducere in filozofia Sfantului Toma D’Aquino, editura Humanitas, Bucuresti, 2002.
GHEORGHE VLADUTESCU, Introducere in isoria filozofiei medievale: lumini si umbre in gandirea evului mediu european, editura Enciclopedia Romana, Bucuresti, 1973.