CONSIDERATII LA METAFIZICA LUI ARISTOTEL

CONSIDERATII LA METAFIZICA
LUI ARISTOTEL

“Metafizica desemneaza, afirma Ilie Parvu, o teorie generala a reconstructiei rationale a lumii avind ca pretentie sa determine constante filosofice ale lumii, deci sa prinda invariantii printr-un termen al existentei, al experientei, al cunoasterii si al altor angajari ale omului, iar acesti invarianti poarta traditional numele de categorii”.
Datorita vointei lui Aristotel de a exprima transcendenta divina, datorita fortei sale didactice si apodictice, datorita stilului sau variat ce decurge din faptul ca o parte din lucrare a fost scrisa de Aristotel insusi iar o alta de discipolii sai, Metafizica este una dintre principalele lucrari filosofice ale lui Aristotel, exercitand o influenta atat de mare asupra epocii sale incat sa ramana o opera de filosofie de referinta.
In acest eseu vom urmari evidentierea trasaturilor fundamentale si conceptelor de baza ale Metafizicii lui Aristotel. Pentru a realiza acest lucru vom urmari o schema asemanatoare celei facute de Andrei Cornea, in “Interpretarea la Metafizica lui Aristotel”. Nu se poate realiza o analiza a conceptelor metafizicii fara a fi luat in seama contextul filosofic in care aceasta se incadreaza. Ancorarea metafizicii la realitate si perspectiva asupra acestei realitati trebuie evidentiate pentru o mai buna intelegere a textului arstotelic. Fiinta, fiind pivotal central al intregii conceptii aristotelice, beneficiaza de un cadru mult mai larg de desfasurare, in toate formele si caracteristicile ei.

CONTEXTUL GENERAL

Metafizica pare la prima vedere incompatibila cu conditiile de posibilitate ale stiintei, insa ea ofera totusi cel mai inalt grad de cunoastere. Interpretarea deductiei transcedentale pare deci sa fie singura care ar putea sustine aceasta teza. Pe de alta parte exista numeroase obiectii ce s-ar putea aduce acestei interpretari.
Cele patrusprezece carti care reunesc totalitatea cunostintelor lui Aristotel despre “filosofia prima”, adica despre studiul Fiintei ca fiinta, sunt scrise deci aproape in intregime de Aristotel. Anumite carti au fost insa concepute de discipolii lui Aristotel care au adunat materialul necesar din cursurile tinute de Aristotel, fie chiar si pe propriile lucrari.
In Metafizica Aristotel sustine ca filosofia prima se diferentiaza de celelalte stiinte particulare prin domeniu de cercetare, metoda si nu in ultimul rand, scop. De asemenea, el defineste filosofia prima ca fiind o stiinta a universalului, adica a “primelor cauze si principii ale Fiintei ca fiind”.
In Cartea Alfa Mare, Aristotel incearca sa defineasca diferitele tipuri de cunoastere inainte de a aborda stiinta care il intereseaza cu precadere, metafizica. El analizeaza astfel concluziile conceptiilor filosofice precedente si mai ales pe cele ale filosofului Platon, considerand ca sistemul filosofic prea static al acestuia nu poate explica motorul dinamic al lumii noastre. Aristotel isi va dezvolta propria filosofie dintr-o perspectiva diferita de cea platoniciana, fara compromisuri in ceea ce priveste adevarul. Pozitia aleasa de Aristotel este exprimata si in celebra exclamatie: “Amicus Plato sed magis amica veritas” (Mi-e prieten Platon, dar mai prieten imi este adevarul). El prezinta erorile pe care le-a comis Platon: separarea generalulului de particular, credinta ca esentele generale ar exista independent de cele particulare, teza participarii, teza reamintirii. Aristotel subliniaza legatura dialectica dintre general si particular, sustine ca generalitatea nu poate exista prin ea insasi, ci ca aceasta se afla intr-un continuu proces de miscare si transformare. Filosofia aristotelica are ca obiect determinarea participarilor de baza ale existentei universale.

II. PERSPECTIVA ASUPRA REALITATII
Polisemantismul diferitilor termeni, ale caror multiple semnificatii sunt luate in considerare atunci cand isi elaboreaza teoria, este un important fundament, din acest punct de vedere Aristotel fiind primul care analizeaza sistematic polisemantismul si care il amplaseaza intr-un loc central al filosofiei sale. Cu toate ca sensurile particulare pe care le capata anumiti termeni pot fi diferite, exista un nucleu comun in toate interpretarile acestora. Atfel, desi nu sunt stabilite definitiv sensuri unice pe care acestea le pot adopta, exista o unitate, un sens comun care se poate observa in fiecare situatie particulara. In acest fel, cuvantul realitate are mai multe sensuri intre care trebuie distins cu atentie. Intrebarea care se pune in acest caz, in cadrul metafizicii lui Aristotel, este cea a nucleului comun al referirilor la existenta. Acest punct principal este, in viziunea lui Aristotel, Fiinta. Fiinta reprezinta suportul proprietatilor, al calitatilor si afectiunilor, reprezinta ceea ce este permanent intr-un anumit subiect, in timp ce acesta sufera modificari sau devine. Dat fiind faptul ca au Fiinta, lucrurile nu se pot reduce in intregime la datele senzatiei sau cele ale perceptiei, ci admit si o cunoastere rationala, iar daca fiinta nu ar exista, lumea s-ar putea rezuma fara rest la un fluviu de senzatii si nici o cunoastere bazata pe concept, pe norma, pe cauzalitate, nu ar fi posibila.
Referitor la cazul principiului non-contraditiei si cel al tertului exclus, T. H. Irwin problematizeaza in “Aristotle’s Discovery Of Metaphysics” daca ele ar trebui sa fie principii comune ale tuturor stiintelor. Intrebarea vine ca urmare a observarii ca cele doua principii sunt folosite, in formulari diferite totusi, de fiecare stiinta in parte. Fiecare stiinta trebuie sa foloseasca propozitii non-contradictorii pentru a avea un grad cat mai inalt de coerenta. Raspunsul lui Aristotel la intrebarea de mai sus ar fi ca aceste axiome sunt comune tuturor stiintelor. Astfel, fiecare stiinta are propriul sau principiu al non-contradictiei. Nu se poate spune deci ca exista un set de axiome care sunt formulate universal si care sa se aplice tuturor stiintelor .

III. FIINTA

1 EXISTENTA FIINTEI
Constient fiind de faptul ca este greu sau chiar imposibil sa demonstreze ca atare existenta fiintei, Aristotel isi propune sa respinga afirmatiile celor care ii contesta existenta.
O respingere de acest tip pe care o face este asupra conceptiei lui Heraclit in care lumea este intr-o permanenta devenire. Dat fiind faptul ca in filosofia antica opinia aproape generala era ca realitatea interioara, a reprezentarilor mentale, corespunde structural realitatii exterioare, lumea mentala ar trebui sa fie, daca lucrurile ar decurge ca in conceptia lui Heraclit, inconstanta si contradictorie. Astfel, se poate ajunge la situatia in care sa nu se mai poata realiza afirmatii adevarate sau false despre un anumit lucru, astfel, in functie de dorinta celui care judeca, adevarul putandu-se transforma in fals si viceversa. Insa, daca lucrurile ar decurge astfel, unul dintre cele mai importante principii pe care il promoveaza Aristotel, acela al noncontradictiei, ar fi incalcat. In acest fel, daca s-ar putea realiza afirmatii contradictorii despre acelasi subiect si in acelasi moment ar fi imposibil sa concepem sau sa comunicam ceva determinat, comunicarea unui subiect determinat presupune acceptarea unei coerente a gandirii, a unei determinari a gandului comunicat. Din aceste motive ar fi imposibil de contestat principiul noncontradictiei, deoarece in insusi procesul de contestare este necesar ca omul sa foloseasca un gand coerent si o expresie neechivoca. Asadar, deoarece orice consistenta a gandirii trebuie sa fie o expunere a consistentei lumii, inseamna ca o lume consistenta este acea lume in care exista fiinta. De aici se poate concluziona ca, datorita comunicarii umane, trebuie sa existe Fiinta.


2 INCADRAREA FIINTEI
Desi am aratat necesitatea existentei fiintei, urmatoarea problema care se pune este aceea de a identifica si incadra Fiinta in realitate. Andrei Cornea considera ca trebuie “a fi detaliate sensurile principale ale notiunii de Fiinta si stabilit la ce portiune de realitate se aplica ele, dupa cum trebuie stabilit si sensul central, fundamental, care le asociaza”. Astfel, trebuie localizat acest sens principal al Fiintei, “Fiinta a Fiintei”.
De-a lungul timpului filosofii care au racordat Fiinta la diferite ipostaze ale realului au avut intr-o oarecare masura un fundament real. Ei au vazut insa doar o parte din sensul Fiintei, dar nu le-au avut in vedere pe celelalte.

3 STATUTUL FIINTEI
Aristotel considera ca pentru realizarea si reprezentarea Fiintei sunt necesare mai multe entitati care colaboreaza intre ele. Acestea sunt: materia, forma, conceptul universal si compusul dintre materie si forma. El stabileste ca pentru a merita numele de Fiinta, o entitate trebuie sa indeplineasca o anumita caracteristica. Forma – care reprezinta Fiinta – este in stransa relatie si nu este separabila de materia in care ea se contituie. Autonomia Fiintei poate fi interpretata din mai multe puncte de vedere. In primul rand, autonomia poate fi o insusire a materiei, un subiect sau substrat absolute, fundament al proprietatilor si formelor. Astfel, este posibil ca materia sa existe chiar si autonom fata de forme sau actualizari, care au nevoie de materie ca suport pentru a exista. Chiar daca materia este autonoma, material este imposibil de perceput sau de cunoscut, fiind imperceptibila pentru senzatie sau stiinta, datorita indeterminarii sale. Din aceasta cauza, materia trebuie sa se uneasca cu o forma prin care virtualitatea sa sa se actualizeze intr-o oarecare modalitate.
Ceea ce poseda autonomie cu adevarat este individualul compus, autonomia sa fiind ontologica. Totusi, individualul compus nu este in acest caz subiect pentru cunoasterea rationala sau pentru stiinta.

4 DESPRE FORMA
In conceptia lui Andrei Cornea, putem regasi in Metafizica doua sensuri distincte ale termenului forma, raportate la perspectiva adoptata. Din punctul de vedere al individualului concret, forma reprezinta in majoritatea cazurilor proprietatea abstracta, universal sau generalitatea.
Din perspective cunoasterii rationale, forma reprezinta un subiect autonom, chiar unicul subiect autonom, putand considera ca astfel forma este identica cu specia.

5 TRANSFORMAREA CONTINUA A FIINTEI
Pentru Aristotel, a capata forma inseamna a actualiza o virtualitate, a-i da un sens, o determinare, o finalitate. Putem considera astfel ca unirea materiei cu forma reprezinta doar actualizarea unei virtualitati. Astfel, fiecare destin poate fi considerat o forma dar actualizarea uneia dintre virtualitati implica in acelasi timp si respingerea celorlalte. Viata este caracterizata de o continua transformare, fapt ce inseamna ca o parte de virtualitate va exista pana la moartea biologica.
Drept concluzie, putem considera ca nici materia, nici compusul, nici forma sa universala, nici individualul nu reusesc sa se alinieze in totalitate la cerintele Fiintei. Necesitatea Fiintei este astfel demonstrata dar transpunerea ei in practica este imposibil de realizat.

BIBLIOGRAFIE:

Andrei CORNEA, “Metafizica lui Aristotel”, editura Humanitas, Bucuresti, 2001

T. H. IRWIN, “Aristotle’s Discovery Of Metaphysics”, editura Cornell University, Portofoliu de metafizica

Ilie PARVU, “Sisteme categoriale”, Curs 7, sem. I, Facultatea de Filosofie , Bucuresti