PLATON - DIALOGUL PARMENIDES

Studii introductive


In analiza dialogului platonician „Parmenides”, a fost dezbatuta problema de mare importanta referitoare la autenticitatea dialogului. Criticii au avut in vedere faptul ca Aristotel a dezbatut pe cont propriu unele argumente din dialogul „Parmenide”, ceea ce a dus la ipoteza ca acest dialog ar fi fost de origine megarica probabil, elaborat nu inainte, ci dupa „Metafizica” lui Aristotel.
Referitor la structura dialogului, s-a constatat ca are o constructie limpede in contrast cu obscuritatile continutului sau.
Dialogul se imparte in:

Preludiul contine in esenta sa relatarea discutiei purtate candva intre tanarul Socrate si Parmenides si Zenon.

Discutia in jurul formelor si participatiei este, la randul ei, impartita in mai multe discutii:

a. discutia dintre Zenon si Socrate axata pe sensul scrierii lui Zenon si interpretarea aporiei lui ca privind pluralitatea din lumea sensibila, existenta formelor inteligibile separate de lucrurile care cad sub ele si separate de ele.

b. discutia dintre Parmenides si Socrate continand critica separatiei formelor si dificultatile luate de participatia la forme. Si aici ca idei principale sunt accentuate ideile referitoare la existenta formelor in sine, dand seama de orice relaitate, de la cea mai universala si elevata la cea mai joasa; apoi dificultatea prima referitoare la participatia inteleasa tocmai ca participatie fie la intregul formei, fie la parti ale acesteia; a doua dificultate refritoare la incercarea de a concepe asemanarile participantilor la o forma cu forma insasi, obliga la admiterea unei forme noi, procesul generativ de forme continuand la infinit, unicitatea formei fiind pusa astfel sub semnul intrebarii. A treia aporie: existenta formelor in sine, separate de participantele la forme implica o raportare a formelor in sine, iar astfel o dedublare a relatiilor „ de la noi” prin relatii ale formelor, stiinta la randul ei este dedublata intr-o maniera care face din accesul la idei un apanaj al diversitatii, in timp ce cunoasterea realitatilor pamantene ajunge sa fie inaccesibila zeului.
In profida numeroaselor aporii legate de existenta formelor, admiterea lor ramane un dezirat , caruia i se poate da curs numai prin exersarea filosofica.

Argumentatiile in jurul lui Unu si al Celorlalte decat Unu, impartite in doua consecinte:

Consecintele din ipoteza „Daca unul este” apartin in totalitate ideii ca unul nu este intreg si nu are parti, nu are inceput sfarsit si mijloc, nu admite egalitate sau inegalitate, nu admite determinatii temporale.. Aici se aduc argumente ce au ca punct de plecare pe Unul ce contine in sine pluralitatea: Unul este intreg alcatuit din parti, este infinit plural, genereaza si compune toate numerele intregi. Ca si Fiinta , unul revine la tot ce fiinteaza, este unu si plural, limitat si nelimitat, identic si diferit, atat in sine cat si in raport cu altii, admite asemare si neasemanare. Unul poate fi gandit rostit, determinat. Argumentarile privind celelate lucruri, adica alteritatea Unului in ipoteza ca Unul este si ca celelalte lucruri participa la Unu totalizeaza un intreg alcatuit din parti, o multime namarginita compusa din multimi marginite; atributul intregului si cel al partii, limita si nelimitarea revin totodata fiecarui lucru diferit de Unu; orice altceva decat Unu mai este sub toate raporturile asemenea si nesemenea, identic si diferit, si in genere suporta orice cuplu de insusiri contrarii. Argumentele privind altele decat Unul sunt costituite in ipoteza ca Unul este si totodata se afla in completa separatie de celelalte lucruri.

Consecintele din ipoteza „daca Unu nu este” sau „Unu inexistent” sunt facute pe baza diferentei dintre Unu si alteritatea sa. Unului inexistent ii revin putinta de a fi cunoscut, participarea la orice forma pusa in joc, Unul care nu participa la fiinta si anume fiinta inexistentului. Tot aici intra si consideratiile derivate din ipoteza Unului care nu este, unde nefiinta este luata in mod absolut, ca nefiinta in toate privintele; tot aici: daca unul nu este, nimic nu este.



Lamuriri in cadrul dialogului „Parmenides”


Prima parte a dialogului exemplifica o analitica a intrebarii: cum participa lucrurile la Forme?. In dezbaterea problemei i-a fost aratata dificultatea prin punerea unor noi intrebari legate de participatia la Forme, aratand in acelasi timp greutatea problemei existentei lumii Ideilor. Presupozitia intrebarilor puse este bineinteleasa ca fiind existenta Formelor; intrebarile ridicate in acest context sunt: participa lucrurile care cad sub Idee la intregul Ideii sau la vreo parte a ei?, Ideea insasi nu participa la propria ei Idee?, este Forma gand adapostit in suflet sau ceea ce face posibila gandirea ca atare?, cum acced muritorii la cunoasterea reala?
In dialogul sau, Platon isi sustine teoria Ideilor, facand referire la lumea zeilor si lumea oamenilor prin doua raportari diferite: prin participare, pe de-o parte si prin cunoastere, pe de alta, in cadrul Ideilor. Platon expune ideea conform careia formele exista si lucrurile trebuie sa cada sub forme, desi participarea la Idee a bunurilor si accesul muritorilor, oamenilor la Idee nu sunt asigurate.
In spiritul disocierii celor doua probleme: prima referitoare la participare lucrurilor la forme si a doua referitoare la cunoasterea omeneasca sub raportul caderii sufletului
la Forme, se pune intrebrea hotaratoare; cum accedem in preajma Formelor si cum ne mentinem in preajma lor?
Asa cum am mai spus in capitolul anterior, drumul exercitiului dialectic urmarit pe tot parcursul lucrarii, este structurat in doua etape: supozitia ca „daca Unu este”, si supozitia opusa: „daca Unu nu este”. In cazul primei supozitii argumnetatia ne duce la concluzii negative asupra lumii, de genul „Unul este nici- nici”: nici intreg, nici parti, nici statator, nici miscaotr, si este ototal inaccesibil pentru numire, cunoastere, simtire. A doua ipoteza asupra lui Unu este cea mai constructiva prin concluziile sale: Unul poate fi cunoscut, analizat, are nume si poate fi rostit.
In problema participatiei apare o participatie de alt fel: la participatia fiintarilor vizibile la realitati invizibile se adauga participatia si raportarea felurita, ceea ce inseamna ca participatiile sunt multiple, si aceasta se intampla deoarece semnificatiile lui „a fi” sunt felurite.
In esenta lui, dialogul se compune din doua exercitii filosofice, care sunt identificate cu cele doua trepte ale initierii in filosofie: primul exercitiu porneste de la interpretarea demersului aporetic al lui Zenon, care este supus si evaluat unei critici parmenidiene, ce prezinta structura unui veritabil exercitiu filosofic: in gandirea lui Unu, particularul si subiectivul dispar, in desfasurarea acestei idei.
Dialogul exprima aporia argumentelor lui Zenon, „efectuand o rasturnare de proportii; departe de a consolida eleatismul, il submineaza, semanand neincrederea intr-un imperiu al Formelor imuabile si acreditand fiintarea nefiintei”.


Doctrina parmenidiana


Privind in ansamblu, Parmenides si-a afirmat conceptia filosofica in contextul cultural grecesc dominat de o viziune mitologica asupra lumii, in speta, fiind contemporan cu deschizatorii drumurilor rationale in gandirea greceasca. Parmenides este primul ganditor care se intreaba asupra fiintei in sine: in ce masurăaeste fiinta in sine accesibila gandirii?
Din punct de vedere metodic, eleatii gandesc paradoxal, anume asupra a ceea ce este dincolo de aceasta lume, de aceasta experienta, ca lume a opiniei, doxa numind in aceasta ordine a mundanietatii. Paradox, contra opiniei, dincolo de ea, presupune tocmai un dincolo de, ca tinut al certitudinii. Traind in mundanietate, ca sa ştim ce este, avem nevoie sa stim ce nu este.
Eleatii sunt primii care elaboreaza o teorie asupra fiintei in sine, fiind initiatorii ontologiei ca teorie aspra fiintei. In filosofia lui Parmenide conceptele fundamentale sunt “fiinta în sine” şi “gandirea”, astfel incat filosofia parmenidiana este compresata în sintagma “este totuna a gandi si a fi”, ceea ce inseamna ca numai prin gandire fiinta este inteligibila, deci Parmenide a pus semnul indentitatii intre fiinta şi gandire.
In conceptia parmenidiana fiinta este unicul si totul, astfel incat nimic nu este inafara fiintei.
Enuntand principiul logic al identitatii, demonstreaza teza ca fiinta este imobila prin reducere la absurd: fiinta este; nonfiinta nu este. Daca se admite ca fiinta se transforma, atunci inseamna ca ea trece in nonfiinta. Nonfiinta, insa, nu este si deci, fiinta nu se transforma, este permanent identica siesi.
In prologul poaemului „Despre natura”, prin intermediul firului mitologic ce este reprezentat in special de zeita dreptatii, Parmenide disociaza doua mari cai de cunoastere, ca intermediare cercetarii lumii, fiintei, existentei, acestea fiind: calea Convingerii, careia ii da valoare absoluta, deoarece insoteste adevarul, cale ce are drept teza sintagma:”este şi nu-i chip sa nu fie”, iar cea de-a doua cale, cea a Opiniei, care susţine teza:” nu e si nu trebuie sa fie”, apartine oamenilor de rand, muritorilor. Parmenides pune calea inteligibilului in ideea unitatii si a fiintei, fiinta care, intrucat e vesnica si nepieritoare, este unica din pricina identitatii cu sine si pentru ca nu sufera variatii; iar caii opiniei ii atribuie dezordinea si miscarea, precum si acceptia contrariilor, toate fiind generate de senzatii. Inteligibilul presupune ceea ce exista cu adevarat, adică fiinta în sine, pe cand sensibilul admite ceea ce devine, adica fiinta aparenta.
Parmenides dispretuia rationamentul de opinie, intemeiat pe reprezentari lipsite de temei, luandu-si drept criteriu al doctrinei sale, rationamentul stiintific, pe care îl considera fara gres.
Scrutand schema teoretica a filosofiei parmenidiene, subiectul este fiinta si este pus in “termen pozitiv” si in “termen negativ”, ceea ce accentueaza mai mult contrastul celor doua cai. Punctul de plecare al filosofiei eleate este cel ontologic si nu logic; “ceea ce (sau “ce”) este” determina “fiindul care fiinteaza”, “a fi-ul care este”, precum “ceea ce nu este” determina “a nu fi”, “nefiindul”. In acest sens, Parmenide face onto-logie, ca teorie a fiintei, asa cum am afirmat si mai sus.
Pentru ca mintea umana este pusa în structura paradoxala in fata celor doua cai, ontologia “apare” ca o nevoie si o conditie de realitate. “....totul este deopotriva plin de lumina si de neprevazuta noapte, amandoua egale, de vreme ce nimic nu tine [exclusiv] de una sau de alta.”; astfel este infatisata lumea, de aceea este posibila alegerea unei cai sau alteia.
Lumea este vazuta unitar, ca un intreg in care se contopesc unitatea temeiului (ascunsului) si intemeiatelor (dezvaluitelor).
Calea opiniei, caracteristica muritorilor, desparte aparenta in aspectele ei opuse si da semne de recunoastere; fapt in care consta greseala oamenilor de rand, dupa cum afirma zeita dreptatii in prologul parmenidian. Ei aseaza pe de-o parte “cereasca valtoare a focului binefacator”, usor si identic cu sine, si de cealalta parte, ceva tocmai dimpotriva: noaptea intunecoasa, deasa si greoaie la infatisare.
“Opinia” parmenidiana numeste cunostinta insasi, cat si cum este ea o cuprindere a lumii (prin trecerea lucrurilor in semne), lumea ca totalitate a celor ce sunt si ce nu sunt, fiind determinate, limitate, aparand si disparand. Parmenide vede “ceea ce e in sine”, ca nefiind cunoscut ca opinie, dar ca ceva ce poate fi gandit printr-o “viziune” cu sens revelator; insa aceasta nu ca dezvaluire a fiintei, nu ca descoperire a ei, ci doar ca trecere de la tenebre la lumina. Admite ca în virtutea caii opiniei, senzatiile sunt izvorul cunoasterii, cale in care simtirea si gandirea e unul si acelasi lucru. Este cert pentru Parmenide ca senzatiile sunt inselatoare; si, astfel incat ele nu pot genera cunoasterea, sunt excluse din domeniul adevarului.
In ceea ce priveşte problema ontologica a teoriei fiintei, parerile muritorilor admit ca in sinele chiar nu este, de indata ce nu poate fi gandit, caci el poate fi institut doar in limitele gandirii pure, adica urmand calea adevarului, si de aici presupozitia ontologiei: “este totuna a gandi si a fi”.
Aceasta identitate parmenidiana nu este in descriere fizica, ca natura, deoarece in acest caz, a gandi este posibil numai intrucat vine din a fi, ceea ce este specific opiniei.
Din perspectiva ontologica este presupusa separatia dintre a gandi si a fi, insa se inainteaza catre identitate, si anume o identitate a doi termeni cu demnitate egala. Deci termenii trebuie luaţi ca doi si, la randul ei, fiinţa ca una.
Parmenides nu a dovedit ca fiinta e una, ci numai ca unic e ceea ce se spune despre fiece lucru sub raportul naturii lui, bunaoara in cazul oamenilor, omul. Astfel se considera predicatul fiecarui lucru in parte, gasindu-se in toate ideea fiintei; tot astfel despre toate lucrurile se va spune ca au fiinta, dar nu una si aceeasi fiinta.
Ca numai fiinta este, nu putea fi demonstrat decat recurgand la principii necontinute in conceptul ei, respectiv nefiinta, care nu poate fi gandita ca fiind si despre care nu putem spune ca este. Presupozitia de la care se pleaca este ca nefiinta nu este, pentru ca ce-nu-este contine doar ceea-ce-nu-este; caci nefiinta nefiind pentru noi si neputand fi gandita, ramane doar fiinta. Si daca numai ea, atunci este in conditia unicitatii, din care se deduc toate semnele caracteristice ei. Caci conceptul de unic presupune ca nu a fost nascuta, asadar nenascuta fiind este si nepieritoare, intreaga, neclintita, si fara capat; nici nu era, nici nu va fi, ci este acum, laolalta, una si neintrerupta.
Dar in acest punct al argumentarii se pune intrebarea de unde ar fi putut veni, ori in ce fel ar fi putut creste, deoarece niciodata nu se va putea admite ca din nefiinta se va putea naste altceva decat nefiinta. Din acest motiv, anunta Parmenide, dreptatea n-a lasat ceea-ce-este sa provină din ceva sau sa piara. Tot dreptatea a constans fiinta sa fie si indivizibila, peste tot la fel, si in felul acesta peste tot e in intregime continua si nemiscata, zacand in sine in aceeasi stare. In acest fel fiinta in sine a fost asemanata cu o sfera bine rotunjita.
Parmenides admite ca elemente primordiale pamantul-ca materie- si focul-ca agent si pricina-.
Ontologia conţine distinctia intre fiinta ca subiect si atributele acesteia; ontologia atributelor sustine calea apofatica, ca fiind hotaratore pentru definirea fiintei in identificarea atributelor acesteia. Pentru ca, stand sub semnul lui agnostos, fiinta, necuprinsa condiţional, ea nu avea cum sa fie definita decat negativ. Insa cateva din atributele fiintei sunt afirmative, ceea ce pare sa incalce principiul.
In acest sens Frenkian Aram vedea o deductie in trepte, astfel incat cele afirmative vin din cele negative.
Unicitatea, insa nu este un atribut negativ si este cel dintai, semnificand in functie de contrarul fiintei nefiinta. In acest sens este gandita “fiinta ca unu”, ceea ce este echivalent cu “unul ca fiinta”. Conditia unicitatii este cea prin care se deduc celelalte atribute, astfel incat fiecare atribut participa la ideea unicitatii si o defineste. Negativitatea nu este doar lingvistica; apofaticul nu este totuna cu forma gramaticala, ci prin ideea unicitatii apare ca forma de gandire.
Din perspectiva parmenidiana si atributele afirmative sunt negative, ceea ce deriva din ideea constrangerii fiintei de catre “amarnica dreptate” in “hotarul ce-o inconjoara din toate partile”. In acest sens “de-finirea”, constrangerea este in plan logic, pe cand atributele definitorii tin de planul ontologic.
Privind retospectiv, Parmenides cauta sa gaseasca lumea in limitele logicii ei. De aceea, procedand logic, trebuia sa desparta fiinta de existenta. Si, asa cum conchide Vladutescu ” in acest mod lucrurile, lumea, privite in ansamblu, erau gandite si numite; primeau deci, un “nume” ca “semn” al nostru. Ca metafizica sa fie, trebuia ca ontologia mai intai sa se delimiteze riguros. Este ceea ce s-a intamplat cu Parmenides.”







Consideratii aristotelice in privinta doctrinei parmenidiene


Aristotel considera ca Parmenides dezbate problemele ontologice cu o viziune mai limpede a lucrurilor.
Parmenides face parte dintre acei filosofi care sustin despre Univers ca ar consta dintr-o singura natura, care considera ca ceea-ce-este este Unu, dar care nu fac sa existe o generare din Unu, pretinzand astfel imobilitatea. Parmenides a abordat Unu conceptual, si de aceea el susţine ca este limitat.
Dintre eleati, Aristotel considera ca Parmenides este singurul care ar spune ceva cu sens.
Astfel, el admite ca, alaturi de cea-ce-este, adica existentul, ceea-ce-nu-este este nimic. De aici cu necesitate el considera ca ceea-ce-este este Unu şi nimic altceva.” Fiind insa silit sa se plieze lumii aparente, el accepta ca Unu este conform ratiunii, in timp ce Multitudinea este conforms cu senzatia si astfel el aseaza doua ratiuni si doua principii-caldul si recele, vorbind despre aceastea ca despre foc si pamant. Dintre acestea el situeaza caldul de partea lui ceea-ce-este, iar recele- de partea lui ceea-ce-nu-este.
Pornind de la ideea ca inafara fiintei, nefiinta nu-i nimic, Parmenides ajunge sa creada in chip necesar ca fiinţa e una si altceva nimic. Susţine ca unitatea exista dupa ratiune, adica dupa calea Adevarului, pe cand pluralitatea exista dupa datele simturilor, adica dupa calea Opiniei.
Sustinand ca nimic nu se naste si nimmic nu piere- ci numai ni se pare, Aristotel considera ca Parmenides nu crede aceasta in calitate de naturalist- de vreme ce pretinde ca unele fiinte ar fi nenascute si nemiscate- deoarece conceptia parmenidiana tine de o mentalitate alta decat cea a naturalistului. Admitand ca Totul e Unu, nemiscat si nemarginit- pentru ca o margine s-ar margini cu vidul- Aristotel crede ca e aproape o nebunie din partea lui Parmenides, a considera asa ceva conform rationamentului.
Aristotel conchide ca Parmenides face parte dintre acei intelepti care considera o singura ratiune, aceea care pentru el este determinata de Unu.


Bibliografie



PLATON - Parmenide, Bucuresti, Ed. Paideia, 1994

ARISTOTEL - Metafizica, editura Humanitas, Bucuresti, 2001

GHEORGHE VLADUTESCU - Ontologie si metafizica la greci, Editura Paideia, Bucuresti,1998

Frenkian Aram- filosof şi filolog roman ce a trait intre anii 1898 si 1964.