Terminologia si sensurile conceptului de istorie. Istorismul si istoricismul

Definirea conceptului de istorie

In limba germana cuvantul “geschichte/ geschiedenis” inseamna descrierea, nararea a ceva ce s-a intamplat, stiinta care se ocupa de nararea intamplarilor. La fel si in limba fraceza, cuvantul “histoire” coincide ca inteles cu cel din limba germana. Insa in engleza lucrurile sunt mai complicate, deoarece romanicul “historia” e inlocuit cu “story”, care are un sens mai restrans. A fost apoi introdus cuvantul “history” care are inteles apropiat de cel grecesc: ceea ce rezulta stirii din cercetare.
Conceptul de istorie a inceput sa se contureze in sensul actual inca de la sfarsitul secolului al XVIII-lea, in urma convergentei a doua procese: “ formarea colectivului singular” , suma istoriilor intr-un concept comun, pe de-o parte si pe de alta parte, semnificatiile anterioare: naratiune, povestire, cunoastere, astfel incat istoria s-a concretizat ca un concept “modern care echivaleaza cu o creatie”.
Pana in secolul XVIII-lea data intelesul istoriei ca fiind o naratiune, o povestire a evenimentelor semnificative, avand statutul de concept fundamental al societatii. Sensul modern pe care l-a capatat istoria are o tenta mai teoretica, este conceptul ce sta la baza limbajului social si politic, si aceasta datorita caracterului sau normativ pe care l-a dobandit si extensiei reflexive asupra siesi, prin analiza filozofica a istoriei.
Istoria e inteleasa ca un concept fundamental si deoarece poate fi considerata o stiinta totalitara, care cuprinde toate domeniile vietii.
Istorismul
In sens general prin istorie intelegem devenirea, urmarirea procesului de dezvoltare in natura, societate si gandire. Tot spre sfarsitul secolului XVIII-lea se concretizeaza principiul istorismului, inteles ca principiul fundamental al metodei dialectice, prin care fondatorii marxismului au accentuat ideea ca nu numai viata sociala, ci si natura are o istorie a ei, interesul fiind indreptat catre procesele dezvoltarii fenomenelor fizice in natura. S-a concretizat istorismul ca principiu al dialecticii, conform caruia fenomenele realitatii sunt privite in procesul aparitiei, dezvoltarii si pieirii lor, avand legatura si cu conditiile istorice care le-au cauzat. Conceptia materialista a marxistilor asupra lumii are intentia de a evidentia unitatea si totodata diferenta specifica dintre stiintele naturii si stiintele sociale. Principiile metodologice ale materialismului istoric permit o tratare stiintifica a fenomenelor istorice, intemeiaza istoria ca stiinta. Istorismul s-a afirmat prin opunerea initiala fata de studiul schematic abstract, avandu-si inceputul in lupta burgheziei impotriva dogmatismului. Istorismul se opune si istoricismului, care are in vedere strict demersul evolutiv, istoric al fenomenelor sociale, neglijand factorii sincronici, neesentiali in evolutia istorica, dar cu actiune permanenta in determinarea dezvoltarii. Principiul istorismului a dobandit un caracter stiintific in cadrul materialismului dialectic, determinand istoria ca stiinta.
Istoria ca stiinta
Istoria – stiinta cunoasterii care studiaza etapele istorice a domeniilor vietii sociale, a gandirii, a fenemenolor naturale. In stiinta istoriei au existat dezbateri filozofice in privinta stabilirii obiectului istoriei si a modalitatilor de analizare stiintifica a proceselor si evenimentelor istorice. Bernheim si Bauer au dat definitii ale istoriei ca stiinta moderna, determinand esenta conceptului intr-o conotatie stricta. Pentru Bernheim “history is the science of the development of mankind in their activity as social beings”, ocupandu-se de conexiunile cauzale ale faptelor individuale si importanta lor pentru dezvoltarea umanitatii.
In viziunea modernista asupra istoriei Bauer sustine ca fiecare epoca are conceptia ei despre istorie, despre functia si esenta ei. Pentru Bauer istoria are caracter explicativ si vizeaza o arie mai larga a efectelor produse de schimbarile aduse in fenomene si in relatiile dintre individ si societate, interesul concentradu-se asupra acelor particularitati, schimbari care sunt spatial si temporal imposibil de reprodus.
J. Huizinga este cel care aduce ideea de a nu delimita stiinta istoriei de istoriografie si de a intelege faptele timpurii ale istoriei in intreaga lor valoare; Huizinga adauga ca ar fi fatala dar si imposibila o delimitare de acest gen, in stiinta istoriei, intre cercetare si reflectie istorica.
Istoricismul
S-a concretizat conceptul de istoricism, deosebit de istorism, descris de K.R.Popper “ca reprezentand orice credinta in necesitatea proceselor istorice, guvernate de legi, in afara actiunii oamenilor”; termenul are o semnificatie negativa, implica excluderea viziunii dialectice a fenomenelor istorice. “Istoricismul este o filozofie sociala, politica si morala si a exercitat ca atare o puternica influenta de la inceputurile civilizatiei noastre pana astazi. De aceea e practic imposibil sa-i comentezi istoria fara a discuta in acelasi timp problemele fundamentale ale societatii, ale politicii si ale moralei.”
Termenul de istorie la K.R.Popper se diferentiaza de sensul general acceptat: istoria ca insiruire de fapte si care se refera cu subinteles la o istorie a omenirii, care are in vedere de fapt, asa cum numeste Popper, “istoria puterii politice […] ridicata la rangul de istorie a omenirii”. Iar a privi istoria din punctul de vedere al politicii, nu inseamna decat a-i viza aspectul crud si violent in actiunile umane. Popper afirma ca nu exista asa numita istorie a omenirii, ci numai o multitudine de istorii direct proportionale cu diferitele aspecte ale vietii umane. Nu poate exista o istorie universala, o istorie concreta a omenirii, deoarece aceasta ar presupune o monitorizare a actiunilor si faptelor tuturor oamenilor, iar o asemenea istorie “ nu poate fi scrisa”.
Motivul pentru care istoria puterii a devenit o istorie a omenirii este ca prin puterea politica sunt afectati toti oamenii, iar de-a lungul timpului s-a concretizat un cult pentru putere si dorinta de a o detine, ajungadu-se chiar la faptul ca aceia care detineau puterea, dorindu-se slaviti, tineau sub supraveghere scrierile istoricilor.
Istoricismul e considerat drept un element necesar al religiei: Dumnezeu se dezvaluie in istorie, iar sensul istoriei este stras legat de vointa divina. Popper replica acestei pozitii singura atitudine rationala, care este aceea de a realiza ca noi oamenii suntem raspunzatori pentru faptele istorice, deoarece istoria vizeaza viata fiecaruia dintre noi si, istoria in sine fiind lipsita de scop, numai oamenii ii pot da sens si scop prin propriile aspiratii.
Istoricismul este o incercare de a depasi “dualismul intre fapte si decizii”; istoricismul provine din frica umana a responsabilitatii pentru faptele savarsite, din dorinta oamenilor de a “fi scutiti de obligatia de a lua decizii fundamentale”, si a lasa atributiunile lor asupra istoriei inteleasa ca o instanta, in mod obiectiv, deasupra ori in afara oamenilor. Istoricismul “este o speranta degradata si o credinta degradata, incercarea de a inlocui speranta si credinta izvorate din entuziasmul nostru moral si din dispretul pentru succes, printr-o certitudinea ce izvoraste dintr-o pseudostiinta […] privitoare la astri sau natura umana sau la destinul istoric”. Popper considera ca istoria nu are un sens, decat daca ii conferim noi, ca indivizi, unul; la fel si progresul istoric depinde tot de noi si de rationalitatea actiunilor noastre, precum si de responsabilitatea asumata asupra faptelor.
Popper este de parere ca istoricismul nu poate fi sustinut cu mijloace rationale si ca e incompatibil cu morala religioasa, deoarece pentru o atitudine rationalista fata de istorie trebuie sa accentueze responsabilitatea oamenilor pentru actiunile lor si influenta pe care ei o au asupra demersului istoric. Vom putea justifica istoria doar renuntand la ideea ca suntem condusi de o “istorie a puterii care ne da sau nu dreptate.”

Conceptul de filozofia istoriei

Sintagma filozofia istoriei s-a format prin printr-un act reflexiv al istoriei asupra ei insasi, elaborandu-se o istorie in general.
“Cine foloseste noua expresie filozofie a istoriei, scria Koster in 1790 in “Deutsche Encyclopadie”, trebuie doar sa << ia aminte ca aceasta nu e o stiinta de fapt si speciala, cum s-ar crede la prima vedere. In masura in care abordeaza o singura parte a istoriei sau o stiinta istorica veridica, nu priveste nimic altceva decat istoria in ea insasi>>”.
Reinhart Koselleck studiaza geneza filozofiei istoriei, indicand ca acest demers al istoriei a fost constituit din trei etape: reflectia estetica, moralizarea istoriilor si elaborarea ipotezelor care cautau sa depaseasca o interpretare teologica a istoriei. Reflectia estetica se refera la un raport intre istorie si arta poetica. Se considera ca adevarul istoric e superior adevarului creatiei poetice. Insa Aristotel considera creatia poetica, care tinteste spre verosimil si universal, fiind mai filozofica si mai importanta decat istoria. In cadrul clasificarii aristotelice, istoria a dobandit un rang ce o plaseaza in proximitatea poeziei.
Tot de reflectia estetica tine si metafora asemanarii istoriei cu un roman al vietii. Leibniz afirma ca “acest roman al vietii care face istoria universala a fiintei umane se afla in totalitate cuprinsa in intalnirea divina cu infinitul celorlalti”. Aceasta metafora in concordanta si cu extensia istoriei la nivelul transendentului tine de aspectul poetic al interpretarii metodologiei istoriei in analogie cu cea a poeticii, completand raportul stabilit intre acestea doua in cadrul reflectiei estetice.
De la moralizarea istoriei la transformarea ei intr-un act de judecata se schiteaza sub forma de intrebare, problema daca un istoric ar trebui sa lase faptele expuse sa vorbeasca de la sine, ori sa includa judecata lor in povestire. Drept ar fi ca adevarul istoriei sa vorbeasca de la sine, pentru ca istoria sa fie un exemplu. Moralizarea istoriei de refera la istoria vazuta ca o filozofie a vietii, care predica virtuti moralizatoare prin mijlocirea exemplelor.
Elaborarea de ipoteze rationale tine tot de aspectul filozofic al istoriei si are ca scop inlaturarea aspectelor si interpretarilor in spirit teologic a istoriei. Raportarea istoriei la arta poetica a dus la ideea de unitate interna a unui sistem istoric, iar latura morala a istoriei a dus la ideea de justitie a procesului istoric, aceste raspunsuri fiind considerate rezultate ale reflectiei filozofice asupra istoriei.
Reinhart Koselleck considera ca initial “filozofia istoriei” a fost un concept polemic, deoarece “critica credinta in Biblie si, in plan metafizic, se pronunta impotriva Providentei divine care, in interpretare teologica asigura coeziunea istoriilor.”

Nota de incheiere. Este istoria o stiinta sau nu?

S-a dezbatut in cadrul filozofiei istoriei si problema daca istoria este sau nu este o stiinta.
Daca este o stiinta istoria trebuie sa detina legi universale, pe baza carora sa ofere explicatii asupra evenimentelor si circumstantelor istorice, precum ar trebui ca pe baza unor informatii certe actuale sa poata face predictii asupra evenimentelor viitoare. In aceste cazuri istoricul ar trebui ca in insemnarile sale sa dea dovada de obiectivitate deplina. Popper a facut o comparatie la nivel metodologic intre stiintele teoretice sau generalizatoare si stiintele istorice. Daca in cazul stiintelor teoretice importante sunt ipotezele sau legile universale, de la care se pleaca intr-o argumentare, in cazul stiintelor istorice interesul este focalizat asupra conditiilor initiale, legile universale, in cazul in care ar putea ele fi stabilite, nu fac decat sa mijloceasca in vederea unui scop. Stiintele istorice sunt interesate de evenimentele specifice si explicarea lor; in metodologia istoriei se asuma ipotetic anumite conditii initiale, apoi se cauta probe pentru a testa veridicitatea lor, iar din acest test, cu ajutorul legilor universale se pot face noi predictii care pot fi comparate cu faptele observabile.
Istoria a fost caracterizata drept “evenimentele trecutului asa cum s-au petrecut ele in realitate”. K.R.Popper vorbeste de o anumita “ipoteza de lucru” de natura subiectiva, o presupunere provizorie care ajuta la selectarea faptelor ce urmeaza sa fie relatate. Descrierea istorica are caracter selectiv tocmai prin aceasta ipoteza de lucru, ceea ce o face relativa si influenteaza credinta cititorului in descrierea facuta, insa nu afecteaza veridicitatea descrierii. In trecerea de la istoria traita la cea elaborata stiintific, istoria are interpretari si perspective semnificative dar si diferite, care trimit totusi unele la altele. In acest sens, Schopenhauer sustinea ca descrierea istorica “are un obiect de studiu infinit”, drept pentru care e deschisa interpretarilor. Si de aici deriva si imposibilitatea ca istoria faptelor sa fie redata in mod impartial si pentru ca o serie de factori contribuie la interpretarea subiectiva a istoricului, anume implicatia, dedicatia, interesul, originea sa, probabil si religia. Interpretarile variate ale faptelor depind si de departarea temporala fata de evenimentele descrise. Pe de alta parte, daca consideram istoria fiind definita ca “relatare a faptelor asa cum s-au petrecut ele”, relativitatea istorica a cunoasterii faptelor si a expunerii lor contrazice chiar caracterul obiectiv al acestei definitii a istoriei.
In contrast cu stiintele naturii, care sunt generalizatoare si deci, au drept obiectiv unificare teoriilor si stabilirea de legi universale, istoria are intres pentru evenimentele particulare, specifice, in cadrul carora obiectivismul este relativ. De aici se deduce ca nu pot exista legi istorice, iar istoria nu este o stiinta in sensul strict teoretic al intelegerii. Obiectivul istoriei se limiteaza la explicarea cauzala a evenimentelor specifice analizate si descrierea veridica a lor, pe cat posibil. Istoria ramane oglinda unei civilizatii tocmai prin datoria fiecarei generatii de a o rescrie in maniera proprie, prin efortul de a o reconstitui si intelege. In fine, “orice descriere istorica particulara a anumitor fapte va fi pur si simplu adevarata sau falsa, oricat de greu ar fi sa decidem asupra adevarului sau falsitatii ei.


Continuare: Hegel si Istoria Filozofiei – W.H. Walsh


Hegel aplica un tratament filozofic istoriei filozofiei; Deductii:
Ideea: daca exista cunoastere filozofica, istoria filozofiei are un principiu extern principiului filozofiei insasi. Astfel, o istorie a filozofiei, trebuie sa fie ori o istorie a greselilor facute de filozofii antecedenti, ori o istorie a vietilor unor filozofi si a felului in care doctrinele lor au fost acceptate sau si-au gasit opozitii.
In mod alternativ, daca incercam sa demonstram ca relatia intre filozofie si istoria ei este mai intima decat atat, excludem posibilitatea unei cunoasteri filozofice autentice sau facem subiectul sa fie ideea unor nesustinute opinii. Iar Hegel spune ca a doua varianta ar fi dezastruoasa.

O deductie hegeliana este ideea ca daca istoria filozofiei nu ar fi nimic mai mult decat simpla narare a unor opinii pe teme filozofice [ceea ce si este, potrivit lui Hegel ], o alta cale de a caracteriza o astfel de istorie, ar fi sa spunem ca este “o lista de nonsensuri, sau de erori facute de oameni angajati in idei puternice si vagi.”////”o insiruire de date nefolositoare si fara sens, sau in cel mai bun caz, o insiruire de greseli facute de niste oameni pusi pe ganduri de niste simple idei”.

O alta deductie este faptul ca nicio filozofie nu este mentionata intr-o istorie a filozofiei, degeaba, deoarece fiecare filozofie are contributia sa la vremea la care ea a fost postulata. Si asa cum fiecare filozofie corespunde unui moment in auto-dezvoltarea spiritului, si fiecare moment este o parte necesara a intregului proces, nicio filozofie nu poate fi inlaturata ca absolut neinstruitiva.

O alta deductie ar fi ca fiecare filzofie in parte apartine timpului in care a fost scrisa si nu poate fi reinviata in forma ei originala.

Nu trebuie sa percepem istoria filozofiei ca si cum avem de aface cu trecutul, desi exista in istorie; aceasta istorie este formata de rezultatele stiintifice ale ratiunii, iar acestea sunt prezente. Ceea ce obtinem din campul acesta de munca, este adevarul, si ca atare, eternul; nu este ceea ce exista acum si nu exista atunci; este adevarat nu numai azi sau maine, este adevarat peste timp, si cat este de departe in timp, este adevarat intotdeauna si pt orice timp.

Daca istoria filozofiei ar fi prezentat numai o insiruire de idei variate, fiind ele despre D sau alte existente naturale si spirituale, aceasta ar fi fost stiinta plictisitoare si supraincarcata….Ce poate fi mai nefolositor decat sa inveti o serie de opinii indraznete, si ce poate fi mai neimportant?

Este just sa se ceara istoricului, indiferent care este obiectul istoriei sale, sa povesteasca faptele fara partinire, fara a cauta sa pledeze pentru un interes sau un scop particular; dar cu toate acestea istoria unui obiect este legata in chip necesar de reprezentarea pe care ne-o facem despre el, iar potrivit acestei reprezentari este determinat deja ceea ce este considerat ca fiind important si convenabil pt acest obiect, iar raportarea la el a celor intamplate atrage dupa sine o anumita intelegere a evenimentelor.
In si mai mare masura poate exista asa ceva cand este vorba de istoria filozofiei si ar putea fi aratate expuneri ale acestei istorii in care am putea gasi orice in afara de ceea ce consideram drept filozofie.

Limbajul istoriei filozofiei: daca exista concepte diferite ale stiintei filozofiei, numai adevaratul concept al ei iti da posibilitatea sa intelegi operele filozofilor care au lucrat in sensul acestui concept. Hegel pomeneste despre istorii ale filozofiei bogate in volume, dar carora le lipseste tocmai cunoasterea materialului de care ele s-au ocupat.
Hegel spune ca este necesar ca in introducerea unui tratat de istorie a filozofiei, mai mult decat al istoriei altei stiinte, sa se stabileasca precis obiectul a carui istorie urmeaza sa fie expusa; si conceptul stiintei filozofiei trebuie sa premearga aratarii obiectului ei, adica sa constituie numai inceputul, iar numai expunerea intreaga a acestei stiinte sa constituie dovada, sau altfel spus, insasi aflarea conceptului ei, acesta fiind rezultatul intregii expuneri.



Bibliografie


J. HUIZINGA – A definition of the concept of history; Portofoliul de Filozofia Istoriei.
K. R. POPPER – Societatea deschisa, volumul II, cap.25 Exista un sens al istoriei? Portofoliul de Filozofia Istoriei.
REINHART KOSELLECK – Conceptul de istorie, traducere din limba germana de Victor Newman si Patrick Lavrits, editura Universitatii “Al. Ioan Cuza”, Iasi, 2005.

REINHART KOSELLECK – Conceptul de istorie, traducere din limba germana de Victor Newman si Patrick Lavrits, editura Universitatii “Al. Ioan Cuza”, Iasi, 2005, p. 25.
J. HUIZINGA – A definition of the concept of history, p. 1: “istoria este stiinta dezvoltarii umane in activitatea omului ca fiinta sociala.”; Portofoliul de Filozofia Istoriei.
K. R. POPPER – Societatea deschisa, volumul II, cap.25 Exista un sens al istoriei?,p. 282; Portofoliul de Filozofia Istoriei.
Idem, p. 294.
Idem, p. 303-304
REINHART KOSELLECK – Conceptul de istorie, traducere din limba germana de Victor Newman si Patrick Lavrits, editura Universitatii “Al. Ioan Cuza”, Iasi, 2005, p. 37.
REINHART KOSELLECK – Conceptul de istorie, traducere din limba germana de Victor Newman si Patrick Lavrits, editura Universitatii “Al. Ioan Cuza”, Iasi, 2005, p. 49.
K. R. POPPER – Societatea deschisa, volumul II, cap.25 Exista un sens al istoriei?,p. 288; Portofoliul de Filozofia Istoriei.

K. R. POPPER – Societatea deschisa, volumul II, cap.25 Exista un sens al istoriei?,p. 284-285; Portofoliul de Filozofia Istoriei.