DESPRE TEORII ALE FIINTEI IN TEOLOGIE

Filosofie si Religie


DESPRE TEORII ALE FIINTEI IN TEOLOGIE

Bibliografie


M. D. CHENU, Thoma D’Aquino si teologia, editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1998.
A. KENNY, Thoma D’aquino, editura Humanitas, Bucuresti, 1998.
SPECULUM- A JOURNAL OF MEDIEVAL STUDIES, Medieval Academy of America, 2000.
THOMA D’AQUINO, De ente et essentia, editie bilingva, editura Paideia, Bucuresti, 1995.
ETIENNE GILSON, Tomismul – Introducere in filozofia Sfantului Toma D’Aquino, editura Humanitas, Bucuresti, 2002.
GHEORGHE VLADUTESCU, Introducere in istoria filozofiei medievale: lumini si umbre in gandirea evului mediu european, editura Enciclopedia Romana, Bucuresti, 1973.

M.D. CHENU - TOMA D’AQUINO:
Toma D’Aquino - nascut 1225 – Roccasecca din apropiere de Aquino
conjunctura: exapansiunea musulmana = musulmanii continuau starea de asediu a lumii crestine; crestinatatea trebuia sa faca fata Islamismului pe doua fronturi: geografic si intelectual.;
parintii lui Toma se opuneau intrarii lui in randurile Fratilor Predicatori
Biserica devenise suportul unei societati crestine in toata legea
Institutiile traiau in saracie: ridicarea impotriva amenintarii bogatiilor si increderea in biserica pt o Crestinatate care isi hranea normal apostolii; (+ ipostaza calugarilor Cersetori).
Paradoxul Evanghelic in insasi formularea sa este doctrina sf. Toma: ruptura si prezenta – paradoxul prezentei divine in orice realitate umana, paradox al cunoasterii; ruptura= prezenta {in Evanghelie.}.
Universitatea din Paris – centrul intelectual al crestinatatii
1256 - Toma preda textul bibliei – “Summa” este o emanare vitala a Evangheliei.
Toma sustine ca intreaga credinta teologica si intelegerea cuvantului lui Dumnezeu nu pot fi primite decat cu “minimum de incredere” – necesitatea credintei pentru intalnirea umana – virtutea teologala
CONTEMPLATIVUL: pt Toma contemplatia este principiul si telul vietii sale
Contemplatia – teologala si evanghelica- este act al vietii teologale, adica al vietii divine care participa in noi dupa tripla si unica putere a credintei, sperantei si caritatii. (virtutile teologale = credinta, speranta si caritatea).
Religia pt Toma = virtutea prin care innapoiem lui D inchinarea care I se cuvine.
Toma face o virtute morala preocupata sa ne masoare cu divinitatea, decat sa exercite o cunoastere a actelor vietii divine participante
Viata contemplativa il va apara pe crestin de o hipertrofiere a virtutii religiei
Exercitiul teologal – realizand perfectiunea evanghelica, schitand fraternitatea totala si indatorirea religioasa – nu e decat materia – locul expresiei credintei si iubirii.
Toma realizeaza in viata sa Evanghelia primara: Nu exista un mai mare semn de iubire, decat acela de a contempla.
Pentru Toma teologia este o invatatura concomitent contemplativa si activa
Virtutile teologale: D devine ob. Nostru – F care este ca si juxtapusa fata in fata creaturii sale
Sursa traditionala a Sf Toma nu e doar intelectualismul moral al filozofului , ci si viziunea crestina a lumii pe care i-au furnizat-o parintii greci – Dionisie + celebra viziune cosmica - tema tuturor platonismelor – pe care o reia Toma
“Summa” depaseste un manual misionar in vederea intalnirii musulmane – lucrarea evoca mediul parizian si face recurs la clientela de tip universitar; circumstantele erau nelinistitoare din pdv politic si excitate dpdv evanghelic.
“Summa contra Gentiles” : Toma formuleaza legi bazate pe adevarul lucrurilor si pe adevarul spiritelor
“Summa Teologiae” : e construita pe reintoarcerea spre Dumnezeu, prin si in realitatea istorica a Intruparii – ilustreaza echilibrul original al acestei sinteze.
1267 – aristotelismul interzis circulatiei prin interdictiie ecleziastice – apoi si-a castigat dreptul la predarea lui oficiala

“E POSIBIL CA LUMEA SA FI EXISTAT DE O INTREAGA ETERNINTATE?”

pt Toma existenta unui inceput al lumii in timp, asa cum ne invata Scriptura, face sa nu se poata aprecia dinainte analiza rationala a fiintei create, care releva pe acest plan o metafizica a miscarii.
Relatia de dependenta fata de D, fundamentul oricarei religii, nu se califica prin schimbari temporale, ci prin interioritatea unei referinte ontologice, dincolo de orice temporalitate.
VIZIUNEA LUI TOMA D’AQUINO: convertirea spre D e legea interna a conditiei creaturii; creatia e aceasta dependenta a fiintei create fata de izvorul ei, in afara caruia n-ar fi decat neant.

OMUL SI MATERIA – DUALISMUL spirit-materie:

Teologii si spiritualii tind sa nu conceapa uniunea trupului si a sufletului decat sub conditia prealabila a unui suflet consistent in sine. Toma refuza principiile acestei teologii.
Impotriva oricarui dualism, omul este constituit dintr-o singura fiinta, in care materia si spiritul sunt principii substantiale ale unei totalitati determinate: nu sunt 2 lumi, ci un suflet incarnat si un trup animat, a.i. sufletul este determinat ca “forma” a trupului, incat fara trup i-ar fi imposibil sa fie constient de propria sa fiinta.
∃ doar o forma substantiala a fiintei umane, aceeasi care dirijeaza operatiile spiritului si care realizeaza informatia fizica, organica a trupului.
∃ o singura inteligenta care il contempla pe D si care cunoaste lumea
in tomism intelectualul pazeste spiritualul
spiritualitatea sf Toma este inclusa in teologie: increderea in inteligenta este efectul si gratia sensului misterului.

VIATA VIRTUOASA:

Viata virtuoasa = imperiul ratiunii
Actiuna umana e virtuoasa in masura impregnarii ratiunii in toate texturile comportamentului sau, pana in subsolul psihismului sau, acolo unde pasiunea actioneaza asupra fizicului
Ratiunea intr-un om in care materia insasi devine o resursa a spiritului
Ratiunea poate fi definita si prin moralitate atunci cand este subliniata de o datorie: “A actiona bine inseamna a te invinge”
Aristotel – “Virtuosul este regula vie a actiunilor sale” – asa considera si Toma

PARADOXUL EVANGHELIC:
In cazul lui Toma, semnul eficacitatii terestre a Evanghliei este deplna armonie subtila a harului si a naturii – perfectiunea naturii si prin har: harul le indeplineste pe cele naturale.
Harul intoarce natura spre sine, in om, o natura rationala si libera cu legile, valorile, strutura, metodele si criteriile sale

“Cuvantul lui D este supus unei investigatii rationale, intr-o punere in discutie considerata drept cel mai profund omagiu al unei credinte constiente de obiectul sau, pt ca acest Cuvant al lui D este forma cea mai vie si profunda a vietii spiritului”.

PLATON:
Despre fiinta sau esenta, opusculul este, la rigoare, despre cea din urma sau, mai exact, o analitica din perspectiva, si cu mijloacele metafizicii (dinspre fiinta) a esentei, termen deconcertant, datorita polisemiei sale: “Ceea ce numim noi ousia(realitate), altii numesc esia sau osia.
Sensurile pe care se joaca : unul – ca “Realitate” – de unde Esenta ca Existenta si celalalt ca Temei sau vatra.
ARISTOTEL:
- substanta – sau “corpurile simple”, precum Focul, Apa sau lucrurile alcatuite din ele, toate se numesc substante pentru ca nu sunt predicatele unui subiect.
- substanta = cauza imanenta a existentelor, apoi si “partile imanente ale lucrurilor, parti care le determina individualitatea”; in sfarsit, “ceea e este” si “esenta sa permanenta continuta in definitie”
- ousia ca substanta este “subiectul ultim care nu mai e afirmat despre niciun altul” si “forma sau configuratia fiecarui lucru”.

CAPITOLUL PRIN AL OPUSCULULUI:
se aplica dificultatilor create de polisemii: esenta (substanta) ca subiect la AVERROES, esenta ca forma la AVICERNA; esenta ca natura la BOETIUS.
A spune ce este o substanta, inseamna sa raspunzi la intrebarea quid sit; de aici, in oridea definirii, esenta va fi numita quidditate – etienne Gilson – Le thomisme. Prin urmare, esenta este intregul, (substanta, individualul), fiind astfel dupa Intregul ca Intreg (Unul in Sine, Fiinta ca Unul). Aceasta si face inteligibl regimul individualului ca un indivizibil, deci ca un intreg dupa Intreg, totusi compus, compunerea fiind de determinatie secunda.


DE ENTE ET ESSENTIA

Cap I: definitia cuvintelor: fiinta, esenta, quidditate, forma, natura.
Cap II: cercetarea substantelor compuse: esenta nu este doar materie, nici doar forma, ci uniunea amandurora. Diferenta dintre materia non-signata si materia signata.
Cap II: raporturi de implicatie intre gen si specie. Valoarea expresiilor logice: gen, specie, diferenta. Esenta semnifica in abstract (umanitate) si in concret (om).
Cap IV: esenta in: gen, specie, diferenta. Raportarea esentei la Unul si la multiplu.

Cap I


Fiinta prin sine este numita dublu: intr-un mod care se imparte in zece genuri; si intr-un alt mod care semnifica adevarul propozitiilor.
Numele esentei nu este asumat de la fiinta prin modul secund spus; dar in modul prim spus esenta este asumata de la fiinta: Fiinta a fost numita, prin modul prim, ceea ce semnifica substanta lucrului. E necesar ca esenta sa semnifice ceva comun tuturor naturilor prin care diversele fiinte sunt dispuse in diverse genuri si specii, precum este umanitatea esenta a omului.
Acela prin care lucrul este constituit intr-un gen propriu sau intr-o speie, este ceea ce semnificam prin definitia care indica ce este lucrul, rezulta de aici ca numele de esenta este inlocuit cu quidditate = fiintarea lui ce; forma.
Natura se refera la modul prin care acea fiintare poate fi cuprinsa in intelect: caci lucrul nu este inteligibil in afara definitiei si esentei sale.
Cum spune si Aristotel in Metafizica – intreaga substanta este natura: numele naturii in acest sens pare sa semnifice esenta lucrului conform cu ceea ce are ordine si ordonare pentru propria operatiune a lucrului, de vreme ce niciun lucru nu este lipsit de propria sa capacitate de operare.
Esenta este numita conform cu aceea ca prin ea si in ea lucrul are fiintare.

Cap II


Esenta este intr-un mod propriu si adevarat in substante, dar in accidente este intr-un mod anume si conform lui ce.
Substantele sunt simple si compuse, dar si in unele si in altele este esenta, numai ca in cele simple intr-un mod mai adevarat si mai nobil.
Lucrul este cognoscibil prin esenta sa si este ordonat intr-o specie sau un gen.
Definitia substantelor naturale contine insa nu doar forma , ci si materia, altminteri definitiile naturale si cele matematice nu ar diferi.
Esenta cuprinde si materia si forma. Numele esentei in substantele compuse cuprinde si materie si forma.
Esenta insa este cea conform careia lucrul este numit fiintare: de unde, e necesar ca esenta, prin care lucrul este denumit fiinta, sa nu fie nici doar forma, nici doar materie, ci si una si alta.
Principiul individuatiei este materia.


De ente et essentia
Cap IV

Natura sau esenta poate fi considerata in doua moduri :
Intr-un mod conforma naturii si ratiunii proprii – considerarea ei absoluta
In alt mod este considerata conform cu ceea ce are in aceasta sau acela, iar astfel este predicat ceva despre ea, prin accidentul in care este prin ratiunea ei. Aceasta natura are o fiintare dubla:
in cele singulare - si are o fiintare multipla conform diversitatii singularelor; fiintariii absolute nu ii trebuie niciuna dintre acestea
in suflet
De la ratiunea universala sunt unitatea si comunitatea; naturii umane insa conform cu considerarea sa absoluta, nu I se potriveste niciuna dintre acestea.
Ratiunea speciei se potriveste naturii umane conform acelei fiintari pe care o are in intelect; intelectul dovedeste ratiunea speciei si si-o atribuie.
Universalitatea formei nu este conforma acelei fiintari care are intelect, ci este conform cu ceea ce se raporteaza la lucruri, precum asemanarea lucrurilor.
Este clar cum se prezinta esenta sau natura in ratiunea speciei, deoarece ratiunea speciei nu este de la cele ce I se potrivesc conform considerarii absolute, nici din accidentele care o urmeaza conform fiintarii pe care o are in afara sufletului, precum albeata sau negreala; ci este din accidentele care urmeaza conform fiintarii pe care o are in intelect, iar prin acest mod I se potriveste ratiunea genului sau a diferentei.


Etienne Gilson –Spiritul Tomismului


Doctrina tomista are un caracter profund unitar: este o explicatie atotcuprinzatoare a universului, abordata dpdv al ratiunii, si preluata din diversele aspecte ale ideii de fiinta.
Gandirea umana nu se multumeste decat cand capata o existenta; in masura in care aceasta fiinta nu se deosebeste de ea insasi, ea este una, si in acest sens putem spune ca fiinta si unitatea sunt echivalente, fiecare esenta neputand sa se divizeze fara sa isi piarda simultan fiinta si unitatea.
Din faptul ca o fiinta este admisa prin definitie ca inseparabila de ea insasi, ea stabileste temeiul adevarului care poate fi afirmat despre aceasta: a spune adevarul inseamna sa spunem ceea ce este si sa atribuim fiecarui lucru fiinta insasi care-l defineste; asadar fiinta lucrului e cea care defineste adevarul lucrului si adevarul lucrului e cel cae intemeiaza adevarul gandirii. Gandim adevarul privitor la un lucru cand ii atribuim fiinta care este, iar astfel se stabileste acordul dintre gandirea noastra si esenta ei si tocmai acest acord instituie adevarul cunoasterii noastre, la fel cum acordul intim ce subzista intre esenta sa si gandul vesnic pe care il are D despre aceasta instituie adevarul lucrului in afara gandirii noastre. Linia raporturilor de adevar nu este, asadar, decat un aspect al liniei raporturilor de fiinta.
Tomismul nu este un sistem pe care l-am deduce sau construi a priori. Fiinta insasi nu este o notiune al carei continut ar putea fi definit o data pentru totdeauna si acceptat a priori; nu exita decat un fel de a fi, iar aceste feluri cer sa fie constatate. Fiecare dintre noi este, dar dintr-o materie incompleta si deficienta. Iar oricat de imperfecta ar fi o fiinta de acest fel, ea poseda o anumita perfectiune chiar in masura in care poseda fiinta; in ea descoperim deja raporturile transcendentale care-I sunt inseparabile si pe care le-am definit, dar constatam ca aceste raporturi nu sunt fixe, nestramutate, definite. Noi suntem, si suntem identici cu noi insine, dar nu in mod complet. Un fel de marja ne tine la limita propiei noastre definitii; dar niciunul dintre noi nu-si realizeaza complet fiinta umana si nici chiar notiunea completa a individualitatii sale proprii; de aici, in loc de un simplu fel de a fi, un efort permanent de a ne mentine in fiinta pentru a ne conserva si pt a ne realiza. Iar astfel se intampla in toate fiintele sensibile pe care le descoperim in jurul nostru. Lumea este perpetuu framantata de forte, agitata de miscari si in continua devenire, asa cum e si omul in trecerea de la o stare la alta.
Constatarea acestei deveniri universale isi aseste formula in distinctia dintre potenta si act, care guverneaza toate fiintele date in experienta si formuleaza experienta insasi.(idee preluata de la Aristotel, folosita de Toma ca un postulat, care explica modul de a fi definit care ne este dat in experienta).
Orice esenta care nu isi realizeaza complet definitia, este act in masura in care o realizeaza, potenta in masura in care nu o realizeaza, privatie in masura in care sufera ca nu o realizeaza. Cand este in act, - ea este principiu activ care va declansa miscarea de realizare, iar toate incercarile de acest gen vor pleca de la acualitatea formei; aceasta este originea miscarii, ratiunea devenirii, ea este cauza.
Fiinta ca atare e cea care isi comunica forma in calitate de cauza eficienta, produce schimbarea in calitate de cauza motrice si ii stabileste o ratiune sa se produca in calitate de cauza finala=> fiinte care se misca intr-o nevoie funciara de a se completa; aceasta experienta nu contine ratiunea suficienta a faptelor, aceste forme substantiale nu contin in ele insele ratiunea a ceea ce sunt. Daca asemenea fiinte s-ar explica prin ele insele, atunci nimic nu le-ar lipsi si ar inceta sa se caute, s-ar odihni in integritatea esentei or sfarsit realizate, ar inceta sa fie ceea ce sunt. Prin urmare, ratiunea suficienta a universului trebuie sa o cautam in afara lumii potentei si actului, deasupra devenirii si intr-o fiinta care sa fie in intregime ceea ce este.

PRINCIPIUL IERARHIEI
Ierarhia randuita a fiintelor se completeaza cu ierarhia randuita a operatiilor lor, partea cea mai de jos a treptei superioare fiind intotdeauna la limita varfului treptei inferioare; principiul de continuitate vine asadar , sa lamureasca si sa determine principiul perfectiunii. Aceste doua principii exprima pur si simplu legea superioara ce guverneaza comunicarea fiintei .nu exista fiinta, decat fiinta divina la care se definesc prin participare toate creaturile, iar creaturile nu difera unele de altele decat prin demnitatea mai mare sau mai mica a gradului de participare pe care il realizeaza. Prin urmare este necesar ca perfectiunea lor sa se masoare in functie de distanta ce le separa de D si ca, diferentiindu-se sa se ierarhizeze.

PRINCIPUL ANALOGIEI
Numai analogia va permite inteligentei noaste sa conchida existenta unui D transcendent plecand de la sensibil, si numai prin aceasta se explica faptul ca universul isi detine fiinta de la un principiu transcendent, fara sa se confunde cu el ori sa I se adauge.

Iata de ce cuvantul fiinta semnifica doua moduri de existenta diferite, dupa cum se aplica lui D sau creaturilor; fiinta creaturilor nu este decat o imagine, o imitatie a fiintei divine.
Aceste doua principii al ierarhiei si al analogiei explicarea creaturii printr-un Creator totusi transcendent, sunt principiile constitutive ale esentelor create si legile explicarii lor.

A explica operatia unei fiinte inseamna a arata ca isi are temeiul in esenta ei, iar a conferi ratiune suficienta acestei esente inseamna a arata ca aceasta esenta isi gaseste locul in universul nostru – pentru ca imitatiile unui model nu pot sa fie esentialmente diferite decat cu conditia de a fi mai mult sau mai putin desavarsite. Explicatia metafizica a unui fenomen fizic inseamna determinarea locului unei esente intr-o ierarhie.
Principiul ierarhiei a pornit de la Aristotel: areopagitul furnizeaza cadrul ierarhiei, iar Toma ii da continut.

Dumnezeul sf Toma este dumnezeul crestin al lui Augustin, iar omul lui Toma este omul lui Aristotel.
In tomism- calea cunoasterii sensibile; mistica se adauga si se armonizeaza cu cunoasterea naturala, dar nu o continua; tot ce stim despre D este continut in ceea ce ne invata ratiunea reflectand datele simturilor.
A cunoaste, in tomism, inseamna a percepe ceea ce este; se dovedeste ca orice cunoastere propriu-zisa a treptelor superioare ale ierarhiei universale ne este in mod natural inaccesibila; despre D si chiar despre inteligentele pure, stim ca sunt, dar nu stim ce sunt.
Daca a cunoaste consta in a percepe esenta obiectului de cunoscut, D si tot ce intra in domeniul inteligibilului pur scapa prin definiti abordarii inteletului.
Tomismul nu este un efort pentru temeiuri mai solide si nici pentru a extinde cunoasterea; inteligibilul extrage universalul multumita asemanarii divine pe care o poarta in mod firesc intiparita ca semn al originii sale; obiectul ce-I ramane riguros inaccesibil este esenta divina.
Obiectul propriu al inteligentei este fiinta, nu numai “esentiala sau quidditativa, ci si existentiala” => filozofia tomista este o filozofie existentiala.
In tomism: orice cunoastere umana, inclusiv cea a metafizicianului pleaca de la cunoasterea sensibila, si in cele din urma revine la ea , nu pt a cunoaste esenta, ci pt a sti cum exista ele, pt a ajunge la conditia lor existentiala si pt a concepe prin analogie existenta a ceea ce exista in mod imaterial, a ceea ce e pur spiritual.

Esentele sunt tesatura inteligibila a lumii.

“Ce este fiinta?” – tomism: este ceea ce dispune de actul de a exista.

Filozofia tomista fixeaza adevarul omului in sensibil ca in domeniul sau propriu, dar invita sa isi indrepte privirile spre alt domeniu, care nu mai este pur si simplu cel omenesc, ci domeniul fiilor lui D.

Nu trebuie sa vedem in aceasta doctrina nici plotinism, nici aristotelism, ci inainte de toate crestinism; ea exprima intr-un limbaj rational destinul crestinului.


Gheorghe Vladutescu – Thoma d’Aquino sau drama inreconciliabilitatii

Benozoo Gozzoli – pictor florentin – Deasupra sta D, in dreapta Aristotel, in stanga Platon.

Sinteza a platonismului si aristotelismului;
Plusul il da ideea crestina care si determina sistemul spiritualist.
Aristotelismul va deveni scandalul thomismului, sursa marior contradictii in care va intra Toma, dar aristotelismul este si acela care da valoarea pe care o are filozofia lui Toma.
Toma si-a propus sa crestinizeze filozofia aristoteliana, si sa aristotelizeze teologia crestina => Toma a adus o contributie insemnata la triumful aristotelismului.

Inca de la Platon si Aristotel stim ca adevarul este adecvatia dintre cunostinta si lucru.

Dificulatile incep in mom in care Toma crede ca poate sa demonstreze existenta lui D ajutandu-se de aristotelism.
Mai intai, pt ca primul motor sau miscatorul nemiscat trebuia intai sa explice in aristotelism inceputul miscarii, in niciun caz nu raspundea nevoii de a justifica existenta; materia este in filozofia aristotelica principiu si asa fiind este increata. Primul motor transmite miscare, dar prin aceasta nu este inca D.
Aristotel demonstreaza ca numai intregul este adevarul, ca princpiul activ fara principiul pasiv si invers, nu au niciun sens; sensul il capata amandoua numai prin interactiune.
Toma insa se ajuta de miscatorul nemiscat pentru a proba existenta lui D cu mijloacele filozofiei.
Ideea de D, spune Toma, nu poate fi innascuta, ca dorinta naturala catre bine, adevar…etc. Asa fiind mintea se indreapta de la accident catre naturile prime, de la existenta la esenta, de la efect la cauza, de la pluralitate la unitate, de la ceea ce se misca la ceea ce misca. In acest sens ideea absolutului va fi perfet posibil in mintea umana. Toma demonstreaza astfel posibilitatea ideii de absolut. El probeaza ca absolutul este D crestin si intru aceasta regandeste ideea aristotelica a primului motor adunand 5 argumente:
simturile si dupa ele si ratiunea ne probeaza ca orice efect are o cauza, adica tot ceea ce se misca trebuie sa fie miscat de ceva anume.
Mintea omeneasca ar respinge ca fiind absurd gandul unui sir nesfarsit: efect-cauza-efect-cauza… Nefiind posibila, seria infinita trebuie sa cedeze locul alteia in care sa existe un moment deopotriva cauza si efect, putere si act. Dar o asemenea fiinta nu poate fi decat absolutul si singurul nume al absolutului ar fi D. Teza imposibilitatii seriei infinite – Toma o potuleaza si o declara valida numai pt ca mintea noastra ar avea sadita in ea dorinta de absolut.
Orice lucru este prin altceva, el neputand fi propia sa cauza. Cum regresia la infinit nu este posibila trebuie sa admitem o cauza a cauzelor si sa o identificam in acea fiinta pe care toti oamenii o numesc D. Lucrurile nu au existenta prin sine pt ca se nasc si pier. Trebuie sa existe ceva care nu se naste si nu piere si care este temeiul, natura dintai, iar acesta este D.
Argumentul treptelor de existenta: pornind de la Aristotel, ca genul are mai mult adevar decat specia si specia decat individul, Toma devia sensul ideii pentru a-l justifica pe D. Si daca genul are mai mult adevar decat specia, specia decat individul, intrucat nu putem regresa la infinit, ni se impune o fiinta absolut superioara careia sa ii apartina tot adevarul. Atunci cand deosebea treptele de existenta Aristotel avea in vedere luminarea raportului dintre existenta si esenta, dintre individual si univesal.

Aristotel demonstra imposibilitatea adecvarii filozofiei si teologiei, a ratiunii si credintei.

Asemeni lui Aristotel, si Toma admite substanta, individualul ca unitate intre materie si forma. In consecinta, lucrul inceteaza sa fie copia platoniciana a ideii universalului, devenind o unitate, o sinteza a principiilor materie si forma.
De unde hylemorfismul thomist (materie+forma). Universalul coboara in lucruri si lucrurile capata sens ontologic numai in unitate cu universalul.
Spre deosebire de Aristotel, dar asemeni lui Anselm, Toma va da transcendenta universalelor si le va raporta la D.
Toma preia de la Aristotel si distinctia dintre intelectul pasiv si intelectul activ, insa nu le pastreaza sensurile originare: intelectul activ este pus in relatie cu D si inteles ca aducatorul luminii divine. Asa fiind, prin participarea la divinitate, el ar da stiintei noastre certitudinea din urma. Cumva ratiunea devine ea insasi intr-o parte a ei credinta, iar filozofia teologie.